TABLETA DE VINERI. Oricât de nelalocul ei și oricât de cinică ar părea această afirmație, dar conflictul dintre Federația Rusă și Ucraina ar trebui să fie o lecție bună pentru Chișinău, o dorință nestrămutată de a ne coborî cu picioarele pe pământ, de a face o revizie a stării de lucruri în diferite domenii, în special în ceea ce privește politica de securitate. Nu de alta, dar riscăm să trăim permanent pe un butoi cu pulbere și să rămânem, în caz de pericol, „ai nimănui”, fiindcă statutul de „neutralitate” și comportamentul nostru profund mioritic ar putea să ne iasă nu doar pe ochi. Or, este adevărat că RM este un jucător puțin important în această lume plină de probleme și contradicții și că proverbul despre „buturuga mică ce răstoarnă carul mare” nu este despre Republica Moldova, dar aceasta nu înseamnă să fim mereu la cheremul sau mila cuiva.
Așadar, ce ar trebui să învățăm din conflictul/războiul dintre frații slavoni? În primul rând, să ne deprindem cu gândul că așezarea geografică, care ne asigură rolul de „tampon” și de răscruce a intereselor puterilor nu doar ale Europei, dar ale lumii, ne va garanta mereu o stare de tensiune și de incertitudine (atâta timp cât ne complăcem în rolul de, pardon, curve cu două fețe în relațiile cu partenerii). În al doilea rând, să nu ne batem cu pumnii în piept că suntem un stat neutru și că acest statut ne asigură pacea și liniștea eternă. Dimpotrivă, această „neutralitate” ne dă mai multe bătăi de cap decât dividende, iar comparațiile cu alte țări, care nu sunt membre NATO (Elveția, de exemplu) și care o duc bine-merci nu au nici o acoperire. N-o să amintesc acum și aici despre prezența unor forțe armate străine pe teritoriul statului neutru Republica Moldova, fiindcă această „neutralitate” nu mai este valabilă de peste treizeci de ani. În al treilea rând, nu este cazul să ne îmbătăm cu apă rece și să credem că, în caz de pericol, putem miza pe ajutorul militar al României. Chiar dacă mai multă lume vocifera recent (iar unii mai fierbinți aproape că cereau cu insistență) că Bucureștiul ar trebui să ne apere de un eventual atac al Moscovei. Cu părere de rău, cineva încă nu se poate debarasa de apucăturile de sorginte sovietică, când multe probleme se rezolvau prin mecanisme gen „frate care ar putea beneficia de brânză fără bani”. România este membru al Uniunii Europene și al Alianței Nord-Atlantice și nu-și poate permite să acționeze din punct de vedere sentimental, dar procedează doar în strictă conformitate cu angajamentele luate în cadrul acestor organisme. Nu zic, om fi noi importanți pentru frații de peste Prut, dar să nu-i punem pe aceștia în situații jenante și să nu le cerem ceea ce este peste puterile lor, când Bucureștiul, poate, ne ajută mai mult decât o merităm. Nu voi aduce exemple concrete în acest context, fiindcă fiecare dintre noi cunoaște foarte bine cât de recunoscători sunt uneori moldovenii în relațiile cu Țara. În al patrulea rând, s-ar putea ca, în caz de nevoie, și Republica Moldova să fie tratată de comunitatea internațională la fel că și Ucraina – adică, să fie sprijinită moral și material-financiar, dar să păstrăm totuși proporțiile. Mai cu seamă că acest ajutor nu cred că ar putea să ne ajute cu ceva (vezi de ce la finele acestei Tablete).
Apropo, cazul cu Ucraina ne-a mai demonstrat încă o dată că evitarea a astfel de situații este posibilă doar după aderarea țărilor non-NATO la acest important organism internațional, dar… în condițiile de astăzi este greu, dacă nu chiar imposibil un astfel de deziderat. Imposibil din punct de vedere interior, cât și exterior. Nu de alta, dar în legislativul de la Chișinău raportul de forțe este de așa natură că mulți deputați, inclusiv din majoritatea parlamentară, își doresc această blestemată „neutralitate” (spre deosebire de Ucraina, unde deputații pro-NATO sunt majoritari), crezând că RM chiar se poate transforma într-o Elveție. Cât privește factorul exterior, dacă nu greșesc, aderarea unei țări la NATO se face doar prin consens – adică, toate țările-membre trebuie să-și dorească ca cutare țară să intre în rândurile lor. Votul negativ al măcar unei țări aprinde roșu în calea pretendentului. Dacă este așa, rușilor le este de-ajuns să atragă de partea lor măcar o țară – oricât de mică ar fi aceasta, și problema neaderării este rezolvată. Posibilități de a face acest lucru Putin are cât nisip pe malul mării – un preț mai mic la gaze, un mic alt „prezent” – și problema este rezolvată.
În fine, din acest conflict Ucraina a ieșit (dacă a ieșit!) panicată de-a binelea, dar înarmată aproape până în dinți (vezi arsenalul militar primit din partea SUA și a partenerilor europeni). La fel ar putea să fie și în cazul RM dacă aceasta, Doamne ferește, ar repeta soarta vecinilor, dar… În acest caz apare o întrebare rezonabilă: ce vor face ucrainenii cu atâta amar de armament, dacă știm cu toții că până și arma care atârnă în cui ar putea să împuște într-o zi. Darămite atunci când degetul este deja pe trăgaci.
P.S. Spre deosebire de Ucraina, care ar putea adera la NATO nu mai degrabă când își va vedea ceafa fără oglindă, Republica Moldova este într-o situație incomparabil mai bună – este doar nevoie să facem unirea cu Țara.
