Viața fără Nicolae Bulat va fi urâtă, al naibii de urâtă

1
1155

Tableta de marți

  Foarte mulți ani, să fie vreo 15-20, în redacția noastră a existat o tradiție pe cât de nescrisă, pe atât de (aproape) obligatorie: la prima oră, domnul Nicolae Bulat, directorul Muzeului de peste drum, ne făcea o vizită-fulger, se saluta cu toată lumea (cunoscută și necunoscută), mai făcea o glumă-două, se încredința că totul este bine și frumos și pleca în treburile sale. De vreo trei-patru luni însă, tradiția a luat o altă întorsătură — omul care pe bună măsură putea fi considerat (și) talismanul nostru nu ne mai calcă pragul și noi avem și vom avea mereu motivul să ne deprindem cu „amarnica singurătate”, cum spune poetul, și fără această pavăză care ne ținea conectați la febra realităților și ne făcea să credem în bine și frumos chiar și atunci când totul ni se părea rău și urât.

… Am observat că se întâmplă ceva cu prietenul nostru încă prin luna aprilie — vizitele lui deveniseră tot mai rare, vocea mai slabă, picioarele mai puțin iuți și numai mintea mereu trează îmi da țâra de liniște — a obosit nițel pârcălabul nostru, mă gândeam eu. Să-i propun să se mai odihnească un pic sau să lege bicicleta de gard (bicicleta era, de la o vreme, unitatea de transport care îl ajuta să parcurgă distanța dintre Muzeu și Cetate) nu mă încumetam, fiindcă știam răspunsul lui — nu-ți face griji, totul este bine, iar viața este al naibii de frumoasă. Pe unde mai pui că se apropia luna august, când Nicolae, alături de soția Valentina, pleca tradițional în SUA și Canada, pentru câteva luni, la copii și nepoți, de unde se întorcea cu bateriile încărcate, care îi ajungeau pentru următoarea perioadă.

De altfel, mă gândeam eu, odată ieșit la pensie, putea să emigreze acolo, peste mări și țări, unde era unica și inegalabila lui bogăție — copiii și unde, cu unele concesiuni, n-ar fi dus-o rău, dar din alt aluat era făcut Nicolae. A decis să rămână aici, or nu era Bulat al nostru din băjenari sau din „frunză în vânt” — își iubea Cetatea și oamenii acestei Cetăți numai cum el putea să o facă și dacă cineva avea nevoie de el îl găsea fără nici un efort, fiindcă mereu era pe una din cele două adrese — Cetatea sau Muzeul, Muzeul sau Cetatea. Pe frig și ploaie, ger, arșiță, vânt sau zăduf, mereu era la datorie, întotdeauna gata să satisfacă curiozitatea cuiva, să povestească (în câteva limbi străine) istorii neștiute din viața Cetății și a sorocenilor care îi poartă cinstea și onorul, să spună o glumă sau un banc tocmai la țanc sau să-i infecteze pe toți din jur cu virusul optimismului și cumsecădeniei, de care a suferit până nu a căzut pe patul de spital. Îmi amintesc cum, înainte de a fi internat într-un spital din Chișinău, cu optimismul său debordant mă asigura că și de data aceasta o să fie bine, că viața rămâne al naibii de frumoasă, că nu este el atât de bicisnic, încât să ridice mâinile în fața unei boli oarecare și că a găsit un doctor care face minuni — „de la el toată lumea se întoarce pe picioarele sale”…

Nu a fost să fie și oricât de firesc ar fi deznodământul — boala de care a suferit a fost din categoria celor incurabile — moartea lui a fost neașteptată (toți am crezut în minuni) și ne-a zguduit pe toți, de la opincă până la vlădică. Plecarea lui în lumea celor drepți ne-a făcut să ne simțim deopotrivă săraci și vinovați că nu l-am putut salva, că i-am permis să plece prematur din această viață pe care a iubit-o cu toate fibrele sufletului său. Au rămas cărți nescrise, Cetatea și muzeul în plină reconstrucție (mereu povestea cât de frumos și cât de deosebit va fi muzeul după restaurare), proiecte despre care nici nu se încumeta să vorbească. A rămas fără Stâlp familia lui frumoasă. A rămas fără Pârcălab Vechea Cetate. A rămas fără un Om cu adevărat celebru Basarabia. A rămas fără un Prieten și fără un adevărat Talisman redacția noastră.

…O vorbă din popor spune că și la moarte trebuie să ai noroc. Mi se pare nițel cinică și profund neadevărată această afirmare. Moartea nu poate fi cu noroc, precum viața nu poate fi trăită altfel decât ți-o faci tu. Nicolae Bulat a trăit puțin, dar intensiv și destoinic. Urmele lăsate de el pe pământ sunt adânci și de neșters. Într-un cuvânt, viața lui Nicolae Bulat a fost plină și frumoasă, nemaipomenit de plină și frumoasă.

Viața fără Nicolae Bulat va fi urâtă, al naibii de urâtă.

 

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.