În satul Șeptelici, trăiește o femeie care s-a născut cu soarele în palme și cu hărnicia în sânge. O cheamă Valentina Tomac, are 65 de ani, și deși viața n-a fost mereu blândă cu ea, o privește cu zâmbetul acela cald al omului care știe ce înseamnă să muncească, dar și să se bucure de fiecare zi. „Eu n-am fost învățată să stau. Mie îmi trebuie lucru, mișcare, să văd că se face ceva. Când nu fac nimic, parcă mă dor mâinile”, spune Valentina, în timp ce-și potrivește basmaua și aruncă o privire spre grădina care-i e și mândrie, și terapie.
S-a născut într-o familie de oameni gospodari, patru copii în casă și destule nevoi. Părinții, oameni ai pământului, i-au învățat devreme ce înseamnă munca și respectul pentru ceea ce ai. „Era greu, dar frumos. Aveam joaca noastră, mâncarea noastră, zilele lungi de vară și serile în care toți vecinii stăteau la poartă. Nimeni nu se grăbea atunci, toți aveam timp unii pentru alții.”
De la 16 ani, viața ei s-a legat de muncă. A lucrat ani buni la livadă, apoi la tutun – munci grele, care lăsau urme pe mâini, dar și în inimă. „Pe atunci nu se numărau orele. Te sculai cu zorii și te prindea apusul printre pomi. Dar nu era greu, era viață. Toată lumea muncea, toți râdeam, glumeam, cântam. Era o lume a noastră.” Așa și-a câștigat pâinea, respectul oamenilor și o liniște pe care n-o pot cumpăra nici banii, nici orașul.
Valentina a crescut trei copii – doi băieți și o fată. Unul din fii, a decedat… I-a învățat să fie harnici, buni și să nu uite de unde au plecat. „Eu le-am spus mere, viața nu-i ușoară, dar dacă muncești, ai tot ce-ți trebuie. Și cel mai important, să fii om.”
Astăzi, când vorbește despre nepoții ei – o fetiță și un băiețel – vocea i se îndulcește. „Ei sunt lumina mea. Când vin la mine, casa parcă înflorește. Le fac plăcinte, le povestesc cum era pe timpuri, iar ei mă ascultă cu ochii mari, ca și cum ar asculta o poveste din altă lume.”
Deși copiii i-au spus de multe ori să vină la oraș, Valentina n-a vrut niciodată să plece. „Nu pot fără sat. Aici simt că respir. Aici am toate amintirile, toți oamenii mei, toată viața mea.”
Șepteliciul e pentru ea mai mult decât un loc – e o parte din ființa ei. Cunoaște fiecare colț de drum, fiecare vecin, fiecare floare din curte. În fiecare dimineață, înainte să pornească la treabă, stă puțin pe prispa casei și privește satul trezindu-se. „E liniște. Se aud doar cocoșii și vântul. Atunci zic: Doamne, mulțumesc că mai pot!”
„Nu-mi trebuie nimic altceva. Atâta timp cât pot lucra, cât pot merge prin grădină și cât aud râsul nepoților, eu sunt fericită”, spune ea, și în acel zâmbet blând se ascunde toată frumusețea lumii de la țară.
