Pe Gheorghe Pleșca l-am cunoscut în timp ce mă documentam și fotografiam pentru cartea-album “De la șatră la palat”. Mai mulți rromi mi-au spus că bărbatul este ultimul care mai practică meseria de fierar în dealul Sorocii. Am fost curios să-l cunosc și m-a impresionat de la primele vorbe, spunându-mi “eu sunt nastoiașcii moldovan, dar am crescut cu ei și m-am făcut țigan”.
Fierarul locuiește într-o casă modestă pitită la umbra palatelor impresionante. Stă în saraiul pe care l-a moștenit de la părinții adoptivi, iar casa cu două niveluri pe care a construit-o în aceeași curte este mai mult încuiată, sau o dă în chirie altor familii. De lângă casa sa centrul orașului se vede ca-n palmă, iar această priveliște nu ar vrea să o schimbe pe nimic în lume. “Eu nu știu unde m-am născut, își începe povestea nenea Gheorghe. Mama m-a dat unei familii de țigani în anii foametei, pe când eu aveam un an și jumătate. Eu n-o țin minte. Nu cunosc nici când m-am născut, dar în pașaport scrie 15 septembrie 1946. Am aflat pe urmă doar că pe tata l-au luat la front, iar mama umbla cu o soră de țâță din casă în casă”.
A fost luat de suflet de Ana și Fiodor Pleșca, care nu aveau copii. De mic a deprins meseria de fierar de la tatăl adoptiv şi de la bunel, care erau considerați meșteri iscusiți. Astăzi, spune cu bucurie fierarul, instrumentele bunelului său, printre care și două foale, sunt expuse la Muzeul de Istorie și Etnografie din Soroca. Între timp, aduce câțiva cărbuni și pornește aspiratorul. Acesta este un “foi” mai modern și suflă cât vrei fără să se chinuie, îmi explică invenția sa Gheorghe Pleșca. Când cărbunii sunt încinși, ia o sapă și o pune pe foc. Apoi o scoate cu un clește special și o tot bate cu ciocanul pe nicovală. Cioc, cioc, cioc răsună toată mahalaua.
“Eu fac sape ca să mănânc, le duc la piață și le vând. Acum ele nu prea merg, au fost mai întrebate până la Duminica Mare. Astăzi nu mai sunt fierari în Soroca, au murit toți, numai eu am rămas aici și la Otaci mai sunt câțiva”.
“Părinții adoptivi m-au iubit și crescut ca pe unul de al lor, zice bărbatul în timp ce se mai odihnește un pic. Familia care m-a crescut nu mi-a povestit că eu sunt luat de suflet, ca să nu fug de la dânșii. Am aflat pe la vreo douăzeci de ani de la alți țigani, care nu au vrut să-mi spună mai multe. Am întrebat acasă, iar părinții au mers la acei care mi-au zis și s-au sfădit cu ei. Eu îi întrebam, dar ei nu doreau să-mi spună nimic. Mi-au zis doar pe urmă că sunt luat de suflet de la o moldoveancă și gata. Să fi știut de la cine, eu o găseam și mă duceam la ea acasă să o văd”. A trăit cu familia la Paladea, sat din raionul Ocnița, apoi acum vreo 60 de ani au venit la Soroca. După care tot aici s-a însurat. “Femeia mea era pe jumătate moldoveancă și pe jumătate țigancă, noi am făcut casă aici, dar ea m-a lepădat. Avem patru fete și un băiat care trăiesc la Otaci”. Alte rude nu are, dar ar vrea mult să-și găsească sora adevărată, însă nu știe cum o cheamă și pe unde trăiește.
Între timp își duce zilele cum poate. A improvizat un cuptoraș în ogradă și face diverse obiecte din fier, în special sape. “Eu fac sape ca să mănânc, le duc la piață și le vând. Acum ele nu prea merg, au fost mai întrebate până la Duminica Mare. Astăzi nu mai sunt fierari în Soroca, au murit toți, numai eu am rămas aici și la Otaci mai sunt câțiva”. Se uită la rezerva de cărbuni care se termină și suspină mâhnit. Iar trebuie să cumpere, dar nu are bani pe ce să-i ia. Dar găsește el o soluție, că nu-i prima oară când trece prin așa ceva. În final îmi spune cu un zâmbet șiret făcându-mi din ochi: “Eu sunt moldovean, dar cu inimă de țigan, să știi asta”.
