Autor: Adrian GEORGESCU, as.ro
Îmi amintesc un gest deosebit al lui Mircea Lucescu. Era în 2005, echipa sa, Șahtior, tocmai pierduse în fața celei antrenate de Răzvan, Rapid. Mircea Lucescu a venit al doilea la conferința de presă, a trecut prin spatele fiului care vorbea și, înainte să se așeze, l-a sărutat lung pe creștet.
Era, clar, o ipostază care se repetase de mii de ori, de când tatăl își luase pentru prima oară fiul în brațe. Apoi, când se întorcea serile acasă și-l găsea jucându-se pe covor. Sau de Crăciun, când băiețelul năvălea în sufragerie, sub brad, să-și deschidă cadourile. Mii de săruturi pline de iubire.
Nu există sărut mai tandru și mai ocrotitor decât cel pe creștet. Este de parcă i-ai aspira celui iubit toată căldura aromată a pielii, toată ființa, să o ții cât mai mult cu tine.
Momentul acela era foarte important pentru Răzvan și Mircea știa. E momentul în care îți depășești pentru prima oară tatăl. Crezi că asta ți-ai dorit toată viața, apoi realizezi că viața aceea de până atunci nu va mai exista.
Sunt câteva praguri care se parcurg într-o viață de om între tați și fii.
Mic fiind, te temi să-i spui că ai nota scăzută la purtare sau că ai spart un geam. Bărbatul acela pare puternic și etern, o garanție că Pământul va continua să se rotească mult timp de-atunci încolo, iar tu vei fi protejat.
Apoi, peste mulți ani, vezi pentru prima oară în oglindă, când te bărbierești, chipul tatălui tău ieșind de sub spumă. Sunt cutele din jurul gurii sale, ridicătura buzei de sus, mișcarea laterală a bărbiei, curbura unui ochi obosit; toate sunt acum pe chipul tău. Atunci știi că tu ai început să fii el, iar el a început să nu mai fie.
Când îl vezi pentru prima oară dezorientat, sau slab, sau întinzând către tine din pat un braț nesigur, cu care nu mai poate susține globul pământesc.
Când îți zâmbește pentru ultima oară și simți toată acea dragoste infinită, de tată.
Drum lin, Mircea Lucescu! Putere, Răzvan!
