Într-o casă din satul Cerlina, cu pereții care au văzut zeci de ierni și veri, trăiește Tamara Zubco, o femeie cu privirea blândă și vocea caldă. S-a născut în 1951, într-o familie cu zece copii, ea fost al treilea copil. „Ziua mea e pe 12 decembrie”, spune ea cu simplitate, ca și cum n-ar fi mare lucru, dar fiecare cuvânt al ei aduce după sine o poveste întreagă.
„Mama nu a vrut să mă dea în alt sat mai departe… era bolnavă și a murit tânără, de 47 de ani. A zis că o să fiu de ajutor aici. Și am rămas.”. A fost crescută într-un mediu plin de muncă și viață simplă. „Cel mai mare frate era din ’49. Copilăria mea a fost bună, acasă. Tata lucra fierar la moară. Țineam vaci, porci, păsări. Lucram la tutun.”.
Anii aceia nu au fost ușori, dar nici grei în tristețe – au fost umpluți de muncă, de miros de pământ proaspăt și de viață trăită în armonie cu anotimpurile.
Are doi copii. Unul este Igor, născut în 1970 și care trăiește împreună cu ea, iar celălalt, Pavel, care nu mai este printre noi. „A fost din ’76, s-a însurat la Moscova și a murit. L-am adus acasă, la Cerlina, și l-am înmormântat aici.”. Vorbește despre asta cu o tristețe reținută, dar și cu o liniște împăcată. „Am o nepoată, ea are doi copii: un băiat și o fată. Dar deam nu pot veni… se tem cu războiul ăsta, că trebuie să vină cu avionul, bilete la copii, pașapoarte trebuie…”.
Își amintește cu drag cum, altădată, când Pavel venea, totul părea mai simplu: „Venea cu trenul. Apoi trebuia să-l aducem de la Vălcineț, să trimitem o mașină, să-l întâlnească, să-l petreacă.”.
Din cei zece frați, acum mai trăiesc doar patru – trei surori și un frate. Fratele trăiește la Soroca. „Am fost șapte frați și trei surori. Acum recent a murit unul, are anul la Moscova. A împlinit 60 de ani și l-au înmormântat acolo. Noi aici i-am făcut praznic, toate rânduielile.”.
Viața, spune ea, a fost bună. Simplă, dar bună. Zilele i se scurg liniștit, cu grijă de cele necesare: „Când e cald tare, stau în casă la răcoare. Dimineața mă trezesc la 6 sau 7, dacă n-am treabă, mă duc la găini, le dau mâncare și mă culc înapoi. Țin doar găini, că eu sunt rău cu vederea… îmi e greu. Am o soră în mahală și ne înțelegem. Hai, tăiem la tine 10, mâine la mine 10. Ne ajutăm una pe alta.”.
A lucrat aproape două decenii la tutun. Apoi, când tutunul a dispărut, s-a dus la grădină, la curățat copaci, la cosit. „Numai nu știu la câte am fost. În 2002 s-a împărțit pământul. L-am dat la liderii ăștia și ne aduc răsărită, păpușoi. Eu numai pe acasă lucrez, nu mă duc pe deal. Sunt cu vederea slabă din ’95. Acum și mai slabă.”.
În casă, însă, timpul ei are altă măsură. Din mâinile ei au ieșit cusături și împletituri care încă păstrează parfumul vremurilor de altădată. „Când eram tânără, coseam. Am cusut perne mari, albituri, custuri. Le-am mai dat, că aveam multe. Îmi era dragă. Dacă am fost șapte frați, cumnatele mele toate împleteau. Ne făceam clacă – mergeam la una, la alta. Luam copiii mici în brațe și hadem la cumnata ceea. Împleteam…”.
Își amintește și de șezători: „Care făceau zimți, care perne, care custuri. Era frumos. Îmi plăcea să văd cum face cineva zestre. Mă gândeam că o să am și eu o fată să-i dau perne, țolinșe… A fost bine.”.
N-a învățat să coasă de la mamă „cu zece copii, nu prea avea timp”, dar s-a învățat de la cumnate și de la neamurile din România. „Când veneau neamurile din România, îmi aduceau ață. Că aici nu prea era. Vedeam modele și coseam.”.
Viața Tamarei Zubco nu e scrisă în cărți și nu e trăită în lumina reflectoarelor. Dar fiecare zi adună fir cu fir o poveste de demnitate, muncă și drag de viață. Din satul Cerlina, dintr-o casă cu picturi, perne cusute și amintiri calde, o femeie simplă îți arată cum se trăiește frumos, fără pretenții, dar cu inima plină.
