Catedrala Mântuirii Neamului a fost sfințită duminică la București. Trecută prin trei secole (XIX, XX, XXI) de la idee și până la înălțarea propriu-zisă, monumentala zidire nu are pereche în lume între locașurile ortodoxe. Este falnică, maiestoasă și durabilă -, făcută să dăinuie secole înainte. Momentul inaugurării este istoric, fără îndoială. Iată că noi, contemporanii acestui eveniment din prima jumătate a secolului XXI, am ajuns să admirăm aievea ceea ce Eminescu îi îndemna să facă pe contemporani săi în a doua jumătate a secolului XIX: „Românii din zilele noastre să ridice și ei o Catedrală la București, o Catedrală mare, un simbol al unității și demnității naționale”. Unirea Principatelor de la 1859 și crearea României din liantul lor a dat imbold ideii și la 20 mai 1882 Regele Carol I promulgă prima lege privind construirea unei astfel de catedrale, rămase însă fără a fi pusă în aplicare din cauza circumstanțelor.
Cu o sută de ani în urmă, la planul de înălțare a Catedralei a revenit generația deceniului al treilea al secolului XX. Românii acelor vremuri aveau tot motivul să edifice „un simbol al unității și demnității naționale”, ei împlinind la 1918, prin imensă jertfă și suferință, dorința strămoșilor râvnită de secole de reîntregire în vatra vechii Dacii a tuturor pământurilor românești în hotarele unui stat național. Criza globală a anilor ”30 și războiul care a cuprins întreaga lume în anii ”40, urmate de răspândirea peste această parte a Europei a unor regimuri comuniste aduse pe tancurile sovietice, care au durat mai multe decenii, au amânat lucrarea.
S-a revenit asupra ei în 1999, ca în 2007 să se pună prima piatră de temelie iar în 2010 să înceapă construcția propriu-zisă a Catedralei.
Momentul istoric consemnat atunci era ieșirea României de sub comunism, aderarea ei la scutul de siguranță al NATO, apoi la cel de proliferare economică și democratică al Uniunii Europene. Toată mișcarea însemnând de fapt producerea unei schimbări de paradigmă geopolitică radicale în parcursul istoric al României: desprinderea ei de zona de influență destructivă de lungă durată a Rusiei și integrarea în sfera de securitate și edificare civilizațională a Occidentului.
Era perioada prolifică pentru toată lumea generată de căderea comunismului și sfârșitul Războiului Rece. Atunci, însăși Rusia părea să se îndrepte către acest tărâm civilizațional, ea cochetând cu NATO și mimând apropierea de Uniunea Europeană. A fost o stare de ambiguitate perversă pe care Occidentul a încercat să o accepte, atribuind-o reziduurilor de comportament imperial de sub care Rusia democratică va face eforturi să iasă. Comportamentul era însă natural. Firescul lui s-a putut vedea în chiar primele luni de după ieșirea Rusiei din matrioșka Uniunii Sovietice, când a atacat Republica Moldova în 1992, bănuind revenirea acesteia la România în rezultatul anulării consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov (decembrie 1989) de către statul agresor – Uniunea Sovietică – în anii ei de agonie.
În 2007, când în Dealul Arsenalului din București se sfințea și așeza la temelie prima piatră a Catedralei Mântuirii Neamului, Vladimir Putin arunca în față Occidentului, de o manieră obraznică, la conferința de securitate de la Munchen, mănușa discordiei. La Summitul NATO de la București din aprilie 2008 la care subsemnatul a participat în calitate de corespondent al postului de radio „Vocea Basarabiei”, liderii poliitici ai blocului Nord-Atlantic au acceptat un compromis umilitor, ei dând satisfacție solicitării în afront a lui Putin de respingere a cererilor Ucrainei și Georgiei privind aderarea într-un termen nedefinit la Alianță. Pentru ca afrontul să fie și mai umilitor, în luna august al aceluiași an, Putin pornește cu război de agresiune împotriva Georgiei, apoi împotriva Ucrainei, în 2014, cotropindu-le și anexându-le teritorii.
Războiul la scară largă de lichidare a Ucrainei ca stat suveran și de genocid al ucrainenilor pornit în februarie 2022 nu a mai lăsat loc de dubii în ceea ce privește caracterul și obiectivele statului rus al secolului XXI. Conform unor concluzii generalizate, Rusia de astăzi este un stat care se definește prin ambiția de a fi o mare putere, cu o structură de conducere autoritară și cu obiective strategice care implică o revizuire a arhitecturii de securitate europene și mondiale și contestarea civilizației occidentale. Obiectivele principale ale Rusiei lui Putin sunt reafirmarea ca mare putere pornind de la recunoașterea de către marile puteri ale lumii a controlului său asupra spațiului post-sovietic.
Ideologia neo-imperială a așa zisei „lumi ruse” (russkiy mir), acceptată oficial, are drept suport principal de promovare ortodoxia rusă, care justifică dreptul Rusiei de a-și exercita influența asupra teritoriilor considerate istorice rusești. Din această perspectivă, ortodoxia rusă este cea care fundamentează o altă caracteristică a statului rus – agresivitatea lui sistemică.
Astfel că putinismul ca expresie generală concentrată a Rusiei de astăzi poate fi explicat prin formula simplă a minciunii kaghebiste învelită în dogma adaptată la neo-imperialism a ortodoxiei ruse. Vedem cum cele două componente lucrează, de exemplu, armonios și de ani de zile în Republica Moldova, suverană și independentă. Biserica ortodoxă rusă susține că activează pe teritoriul acestui stat în baza unui drept canonic, fără însă să spună că s-a instalat în acest spațiu brutal, peste domeniile Mitropoliei Moldovei istorice, alungându-i slujitorii și însușindu-și locașurile ei.
Începând cu 1813, biserica rusă a călcat peste toate preceptele canonice ce stabilesc relațiile între bisericile ortodoxe surori și peste principiile morale ale sfintelor porunci biblice – doar ca să intre în posesia avuturilor bisericești moldave. După 1991, când puterea sovietică și-a dat obștescul sfârșit, biserica rusă rămasă intactă în teritoriu pe post de biserică oficială, dar și de armată a 15-a a Kremlinului, a făcut uz de șantaj și a încurajat guvernanții trădători de neam ca să se căpătuiască cu cât mai multe proprietăți ce nu-i aparțin. Guvernul Sangheli i-a făcut hatârul în anii ”90, iar în 2003, guvernul comunistului Voronin a trecut ilegal în posesia bisericii ruse peste 600 de proprietăți, care, canonic, aparțin vechii Mitropolii a Moldovei istorice, iar prin moștenire, actualei Mitropolii a Basarabiei, căreia toate guvernările pro-ruse de la Chișinău i-au creat mari probleme în dreapta ei pornire de întoarcere acasă.
Chiar și astăzi, la trecerea unui pătrar de ani din cel de-al XXI-lea secol de după nașterea Lui Hristos, biserica moscovită rămâne pe aceeași poziție: cea de consolidare a factorului agresiv de ocupație rusească în statul suveran al Republicii Moldova. Nici faptul că s-a postat de partea dușmanului firavei republici în războiul de agresiune din 1992, nici implicarea multiplă, repetată, profundă, deschisă și agresivă în campaniile electorale în susținerea politică a coloanei a cincea pro-ruse nu au stârnit reacții ale statului-gazdă de aducere a acestei organizații la bara responsabilității. De aceea ea continuă să-și îndeplinească misiunea. Care nu este alta decât cea pe care a îndeplinit-o dintotdeauna la comanda politică a Kremlinului – de dezbinare națională. Misiunea operațională istorică, actualizată la zi, este să îndrepte Republica Moldova pe contrasensul mersului european al României, acolo, unde cele două state românești s-ar putea întâlni și ar putea să-și rezolve în voie destinul de neam unitar. În campaniile electorale ale ultimilor doi ani, biserică rusă a fost cea mai eficientă și foarte aproape să obțină câștigul de cauză al mișcării de contrasens. Este inadmisibil ca ea să fie lăsată să continue în același hal.
Inaugurarea de duminică la București a măreței Catedrale a Mântuirii Neamului după trei secole de zbucium și provocări vine să ne întărească în încrederea că perseverența este până la urmă răsplătită. La fel trebuie să credem că ortodoxia românească, din care de la Dumnezeu facem parte și noi, cei din Republica Moldova, a păcii și iubirii de oameni, întruchipate în acest frumos edificiu, va face să risipească cu lumina ei umbrele ortodoxiei putiniste a războiului între frați, încă active dincoace de Prut. Simbolul eminescian al „unității și demnității naționale” așteaptă să fie umplut de conținut și pe această dimensiune.
Valeriu Saharneanu, patreon.com
