Acum, la trecere de ani, ani încerc să-mi aduc aminte de prima mea întâlnire cu Râul copilării mele. Și de fiecare dată îmi vine în memorie una si aceeaşi scenă. Lunca Nistrului scăldată în mireasma lăcrimioarelor şi cântecul privighetorilor, sărbătorea Primăvara. Părinţii mei, Daria şi Andronie dădeau de zor cu bătrâna sapă, salvând păpuşoiul firav din îmbrăţişarea buruienilor.
Lucrau repede, după cum au făcut-o din copilăria lor, dar şi din simplul fapt că soarele se rostogolea tot mai repede după dealul ce se ridica ca un zid de cetate deasupra noastră şi făcea loc întunericului. Eu, un copil de vre-o cinci-şase ani, priveam la uriaşa lume strânsă între două maluri de râu, copleşită de liniştea serii, da şi la acel băiețel de vârsta mea, ce încerca să spargă acea linişte, slobozind câte un plânset strident, plin de tristeţea singurătăţii. Râul, întunecat de amurgul serii, lovea cu tărie în malul abrupt, rostogolind val după val, spre locul unde stătea băiatul ce își îneca amarul în lacrimi. Nu departe de dânsul păştea fără griji o Florică roşcată. Priveam la universul ce mă înconjura şi nu puteam înţelege de ce acel băiat slobozea din când în când glasul singurătăţii. M-am ridicat din iarba mătăsoasă de pe mal şi m-am apropiat întrebător de mama.
– Părinţii l-au lăsat să pască vaca, este târziu da ei se vede că întârzie să vină după el şi uite-te că scaldă râul cu lacrimile lui. Du-te şi te joacă cu el.
Aşa am făcut cunoştinţă cu viitorul meu coleg de şcoală, Saşa. Sașa Revenco a lui moș Ion. Frumuseţea din Lunca Nistrului şi tristeţea singurătăţii lui Saşa a fost percepută în îndepărtata copilărie ca o înfrăţire a mea cu Râul. Era lat, puternic, furtunos, albastru ca cerul, tulbure şi agresiv lovind prin surprindere, distrugându-ne roda din luncă. Îşi ridica încet apele, furişându-se pas cu pas spre roada grădinilor. Era imposibil să-l opreşti. El era stăpân peste lunca lui de veci da şi peste lunca existenţei noastre. Puneam semne din beţe îngropate în mal, urmărindu-l cum creşte nebunatic, spălând malurile de gunoaie. În acele zile ne feream de El. Putea să ne înşface cu curenţii Lui puternici şi să ne tragă in adâncurile Lui tulbure. Şi totuşi El era Râul nostru, de când lumea şi pământul. Râul ce ne da voie să prindem peşte. Ocupaţiile noastre, a copiilor din Lunca Nistrului – scăldatul, prinderea peștelui, erau mult mai dorite decât ruptul puilor la roşii, udatul lor cu căldările din Nistru şi strânsul roadei.
Când am simţit eu cum bate peştele cu coada lui umedă şi lipicioasă peste nas? Tot atunci în îndepărtata copilărie.
În una din zilele călduroase de vară a demult trecutului an 1960, mergeam cu tata spre grădina noastră din luncă. Nişte săteni prindeau peşte folosind luntrea (şeica). Văzându-ne, i-au strigat lui tata să prindă ceva. Erau trei peşti de care eu nu mai văzusem până atunci, da şi după aceea. Aveau un nas lung şi ascuţit, cu un spate noduros.
– Cega, nisetru, mi-a zis tata.
Mult peşte am prins în copilărie, dar nisetru n-a fost nici odată.
Acum la trecere de ani îmi aduc aminte şi de primul meu peşte prins la Nistru, chiar acolo lângă locul unde am făcut cunoştinţă cu Saşa. Cea mai mare bogăţie pe care o aveam noi băieţii din Lunca Nistrului erau cârligele de prins peşti şi aţa ce putea ţine un peşte mare pe care ne-l doream să-l prindem foarte mult. O, cu câtă mândrie mergeam spre casă, ducând marele trofeu… Dacă se lăsa prins.
Primind cadou de la tata vre-o câteva cârlige me-am gătit şi eu o undiţă, luând ca greutate o bucată de fier folosit de tata ca marcator al verticalităţii legat de o sfoară din aţă. Mică era frântura din fier dar destul de grea. Stătea aţa strună. Mi-am pregătit undiţa şi împreună cu fratele Vladimir am mers la Nistru. Locul unde se prindeau cel mai bine baboii era chiar sub grădina noastră. Am aninat râma în cârlig şi am aruncat undiţa.Ca să nu pierd timpul am început să sap malul în căutarea râmelor. Lucrul meu a fost întrerupt de unul din pescari de alde mine.
– Nicu, se zbate undiţa! S-a prins un peşte! Este m-a-a-re!
Într-adevăr, undiţa se zbătea cu o aşa tărie de parcă se prinsese cel mai mare peşte din Nistru. M-am aşezat bine pe picioare, am apucat cu amândouă mâinile coada undiţei şi am smuncit cu toată puterea. Rezultatul a fost jalnic. Greutatea undiţei m-a lovit in frunte. Durerea a fost aşa de mare că nici nu-mi mai doream baboiul din cârlig. Cineva din băieţi a scos peştele din cârlig şi l-a aruncat pe mal. Bucuria primului meu peşte, prins de mine personal s-a transformat în jale. Plin de sânge, cu undiţa trasă de coadă şi fratele plângând, am pornit spre casă. La jumătate de drum m-am oprit şi l-am întrebat pe fratele ce îmi deplângea durerea.
– Unde-i peştele? Du-te după El!
Puteam oare eu chiar cu o aşa pierdere să nu vin acasă cu primul meu peşte?!
Aşa am primit eu botezul pescuitului. Mai departe totul a mers cum nu se poate de bine. Cu vremea pescuitul la Nistru a devenit o ocupaţie a timpului liber, împărţit între citire şi joacă. Măiestria pescuitului s-a altoit cu încetul. Mai întâi agăţând câte vre-o 3-4 cârlige prin haine, apoi de picioare, degete, de pescarul vecin. În rest viaţa era frumoasă.
De cum am crescut oleacă, am trecut de la undiţă la „peremetcă”. O sfoară lungă şi tare de care se legau vre-o 25-30 de cârlige. Râma era nada cea mai frecventă. Aruncam „peremetca” la locuri bine cunoscute, unde şi peştele nu se lăsa aşteptat. Acolo, unde gospodinele din satul meu Cureşniţa puneau la murat în apa râului cânepa.
O, acolo veneau o mulţime de peşti.
„Peremetca” o aruncam de cu seară, iar a doua zi de dimineaţă , pe la orele șapte, ne cătând la somnul dulce şi răcoarea râului, mergeam să controlăm „peremetcile”. Îmi luam inima în dinţi şi mă băgam în apa rece, găseam cu piciorul sfoara, o luam în mână, încercând după felul cum se zbate firul de aţă să ghicim dacă este peşte prins în cârlige sau nu. Era . Am ridicat sfoara cu încetul ca să nu bag peștele în sperieți şi… m-am speriat eu însumi. La oglinda apei a apărut o ciudăţenie neagră şi mustăcioasă, care a băgat groază în sufletul meu de copil. De îndată mi s-a părut că malul este prea departe de mine. Am lăsat baltă „peremetca”cu peşti şi am pornit-o spre malul salvator. M-am aşezat pe iarba verde şi am început să ghicesc ce ar putea să fie, că de când mă ştiu nu văzusem o aşa urgie. Şi urgia nu era altceva decât un Somn. Mare! Cât un cot de al meu, de copil.
Suta de ani satul meu a fost vestit cu morile sale plutitoare. În acele vremuri fără prea mari griji, cele trei mori care mai rămăseseră , lucrau zi şi noapte. Fără odihnă. Zi şi noapte. Aripele morilor loveau fără milă matca Nistrului, care la rândul său, întru cruntă răzbunare, le învârtea fără osteneală. Apa râului şi aşa repede, devenea un torent puternic datorită faptului că morarii construiau de la mal spre mijlocul râului baraje din piatră, îndreptând curentul puternic spre aripele morilor. Noi cunoşteam acest lucru şi ca să nu fim traşi sub aripi, ocoleam scăldatul în acele locuri primejdioase. Şi totuşi era pentru noi, copiii din Lunca râului, o distracţie care nu depindea de noi.
– Vin „curortnicii!” Vin „curortnicii!”
Acest strigăt ne aduna pe toţi copiii din Luncă, buni prieteni la joacă şi pescuit. Aşezaţi pe mal, faţă-n faţă cu prima moară din sus-ul apei, eram în aşteptarea spectacolului oferit de Râul nostru. Pe oglinda apei lunecau la vale câteva bărci cu oameni ce-şi petreceau concediile călătorind pe Râul nostru, până la mare. Duşi la vale de curentul puternic „curortnicii” nici nu intuiau de „surpriza” cei aştepta înainte, aripele morii. Când înţelegeau ce se petrece, era prea târziu. Curentul de apă, înşfăcând cu putere prima barcă o arunca sub aripele morii. După dânsa venea a doua, a treia,… Pentru noi era o distracţie fără vină, pentru ei o baie bună şi lucruri personale înghiţite de Râu. În decursul verii mai mulţi doritori de a se odihni cu barca pe întinsul Râu se opreau uneori la un mic popas. Cu cât interes îi studiam noi pe acei oameni necunoscuţi, veniţi din altă lume, din altă cultură. Odată cu distrugerea morilor plutitoare de la Cureşniţa, ( ultima moară a fost trasă la mal pentru totdeauna la1966), o altă capcană s-a ivit în calea „curortnicilor”, aşa zisul „zemsnaread”, o dragă ce curăţa pe parcursul verii matca Nistrului. Acest lucru de curăţire era binevenit pentru circulaţia vapoarelor pe Nistru. Erau diferite. „Serghei Lazo” şi „Pavel Tcacenco” aveau câte două nivele, „Nasturţia”, „Camelia” şi „Mimoza” câte unul. Ele erau pentru sătenii noştri din lunca Nistrului ca o gură de aer. Anume pe această cale de comunicaţie pământenii mei îşi duceau pătlăgelele şi pepenii la Movilău Podolsk, Iampol şi Soroca.
Am mers şi eu nu odată cu părinţii la pieţele din aceste târguri. Ne pricopseam şi noi cu ceva îmbrăcăminte, sandale şi dulciuri. Ne sculam dimineaţa tare, undeva pe la vre-o 4 şi mergeam până la locul unde ancora „parahodul”. Uneori el se oprea sub pădurea Cureşniţei, la vre-o 1000 m. depărtare de sat. Vara dimineţile în lunca Nistrului sunt răcoroase. Ierburile sunt scăldate în rouă. Râul este încă plin de somnolenţă, cu toate că vietăţile din lunca Nistrului dau glas. Nu odată am ascultat cântecul vrăjit al privighetorilor. Începe una timid de parcă ar încerca aripele vântului ce aveau să-i ducă cântarea departe peste colinele ce îmbrăţişează Râul din ambele părţi apoi una după alta, toate celelalte. După îmbarcare „parahodul” pornea la vale spre Iampol şi Soroca. Nu aţipeam legănat pe valuri ci priveam cu drag la lumea ce se aşternea în faţa mea pe ambele maluri ale Râului. Un vântuleţ şăgalnic venit din Câmpia podoleană s-a luat la harţă cu bătrâna pădure ce stă cocoţată de veacuri pe malul stâncos al podişului sorocean.
Vaporul aluneca la vale destul de repede, aşa că eu , băiat curios de firea mea, mă stăruiam să observ totul, spărgând cu privirea pâlca surie a dimineţii. Clăbucii surii a ceţii ascundeau pentru mine locuri misterioase, la care eu fiind copil cu ascultare la părinţi, nu îndrăzneam să mă adâncesc în desişul pădurii pentru a le descoperi. Nu merge vorba de frica lupilor ci a mistreţilor care se întâlneau cu sutele prin pădurile de stejar din lunca Nistrului. La cotitura Nistrului apăreau din desiş ruinele Pichetului românesc de grăniceri, ce ne păzeau odată Ţara. Continui să privesc cu atenţie la desişul pădurii. Undeva pe la margine , se află o grotă săpată de mână de om, şi ascunsă de ochii lumii. Poate cândva în vremuri demult trecute trăia vre-un pustnic, fugit de bucuriile trupeşti. Iată şi peştera. O pată albă de marnă cu un ochi negru, uşa, ce ne urmăreşte cum noi coboram repede la vale. După ce o bună parte din pasageri au coborât în ucrainescul Iampol, vaporul dând câteva sirene stridente a pornit din nou la vale. Îndată după târgul Iampol, Râul era blocat de praguri. Un loc îngust de vre-o 6-8 m permitea a tot felul de „parahoade” să se ridice sau să se coboare pe Nistru. Priveam cu frică la trecerea vaporului printre stâncile de granit de la Cosăuţi. Şi de ce să nu-mi fie teamă dacă Râul clocotea. Tot acolo era şi o insulă pietruită, cu inele mari din fier. Cred că pe vremuri, pentru a trece acest loc unde Nistrul, barat de stânci, se năpustea cu toate apele lui, furios, năprasnic şi nemilos, peste acea trecătoare îngustă. „Parahoadele” erau legate de inele şi trase în susul apei. De cum treceam pragurile eram deja la Soroca, cu toate că ne mai opream la Ianculova, sat ucrainesc cu rădăcini poloneze, şi la Lihărăuca (Egorenii de astăzi) cu aceleaşi rădăcini şi unde s-au mai păstrat rămăşiţele unui cimitir polonez din sec. XIX.
Fericiţi eram noi în acele vremuri fără prea mari griji. Iarna la lunecuş , şi-i mulţumeam Bunului Dumnezeu că ne-a dat o aşa aşezare a satului. Dealuri, pe a căror pante săniuţele noastre zburau ca pe aripi de vânt. Râul la o azvârlitură de băţ, unde ne jucam printre piramidele de cânepă şi „chirpici” (lampace). Prindeam peşte sau chiar noi ne prindeam în cârlige. Dar cel mai mult ne scăldam, precum gâştele şi raţele, de care tot noi, copii răspundeam. Se învăţase orătăniile noastre să rupă sacii cu grâu şi seminţe de păpuşoi a oamenilor ce aşteptau rândul la moară, şi să se hrănească din sacii străinilor.
Nu ştiu dacă era vre-un copil căruia să nu-i placă scăldatul în apa caldă a Râului, ca laptele proaspăt. La început mă scăldam la mal, împreună cu peştişorii şi broaştele de Cureşniţa. Ce mai cântăreţe mai erau ele. În serele liniştite de început de vară broscuţele din Râu se luau la întrecere cu privighetorile. Vai ce mai concert se ridica în luncă! Să te cruceşti nu alta. Nici peştii nu încercau să ne fure râmele din cârlige. Atunci, lăsam totul baltă şi ne puneam la povestit istorii straşnice cu Muma Pădurii şi Ducă-se-pe-Pustie, de ne apuca pe toţi groaza de cele născocite de noi. Noaptea pe la vre-o unsprezece, când mergeam de la Râu spre casă, priveam la cerul plin cu stele ca să vedem dacă nu cumva Muma Pădurii zboară printre ele, iar Ducă-se pe Pustie stă cocoţat pe Crai Nou.
Nu era zi de vară ca să nu ne scăldăm. Apa era curată şi caldă . De cum m-am învăţat a înota, mergeam mai la adânc unde erau bulboanele. Ele au fost săpate de aripile morilor plutitoare şi erau un loc destul de prielnic de scăldat. Mai la deal de bulboană ridicam un baraj din pietre, care încetinea curentul repede al Răului. Acolo în bulboană ne jucam dea prinsa, ne scufundam căutându-ne pe sub apă unul pe altul, ne hârjoneam ca răţuştele. Ce mai viaţă! Unde-s oare acele vremuri? Au rămas numai amintiri .
Unde-i Răul copilăriei noastre?
A îmbătrânit şi El, precum şi noi ne-am îmbogăţit cu ceva ani şi nepoţi.
A îmbătrânit Râul, i-au scăzut puterile. Două hidrocentrale l-au sfârtecat în trei bucăţi. Fiind bătrân, bolnav şi rece. El în ultimul timp in loc să încărunțească a înverzit de necazuri.
Râul copilăriei noastre.
Nicolae Bulat
