Dacă în februarie 2022, agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei s-a lovit de zidul de solidaritate al Occidentului iar „operațiunea militară specială” a lui Putin a fost demascată ca fiind un înveliș verbal înșelător a ceea ce se va dovedi a fi cel mai mare război de după cel de-Al Doilea Mondial în Europa, astăzi atât zidul, cât și învelișul înșelător par să fi suferit schimbări structurale esențiale. Schimbări nu de aceeași natură, bineînțeles: dacă zidul de solidaritate a rezistat un timp, ca mai apoi să intre într-un proces de fisurare periculoasă, atunci învelișul înșelător – minciuna -, așa subțire și păcătoasă cum arăta la început, a prins scoarță groasă și, cu anii, din contră, pare să se fi dezvoltat structural. Mai mult, materia acestui înveliș s-a dovedit a fi asemănătoare cu cea a unei ciuperci cu proprietăți de expansiune ciudate, sporii ei răspândindu-se fulminant în tot spațiul-țintă, învăluind zidul și afectându-i grav structura de rezistență, care părea de nepătruns.
Cum a făcut Ipocrizia pact cu Minciuna
Probabil că alte generații de investigatori vor afla peste ani cât a durat și cum de s-a reușit penetrarea atât de eficientă și afectarea atât de puternică a sistemului imunitar al organismului democratic occidental produse în marja războiului ruso-ucrainean. Ceea ce noi, cei ancorați în prezentul nostru instabil și sumbru putem constata cu simpleță astăzi, este că penetrarea și afectarea au fost probabil și ele parte a unei operațiuni militare (dar hibride) speciale. Obiectivul ei a fost ca minciuna războinică și agresoare să depisteze în zidul occidental ipocrizia șovăitoare și coruptibilă pe care să o detoneze la momentul potrivit, aplicându-i fisura ucigătoare. Asta s-a și întâmplat: Putin, criminalul mincinos, găsindu-și corespondentul util în ipocritul Trump, actualmente custodele temporar al celei mai importante democrații a lumii.
Posibil ca kaghebistul Putin să fi avut și alte date, în special cele extrase din dosarul început încă în perioada sovietică, referitoare la personalitatea lui Trump, tarele și interesele lui, dar conexiunea malefică cea mare și puternică dintre cei doi cred că s-a făcut în vara anului în curs. S-a întâmplat pe aeroportul militar american de pe Alaska, atunci când timp de zece minute cei doi au fost lăsați singuri în mașina blindată a președintelui-gazdă. În răstimpul acesta relativ scurt, mincinosului Putin nu i-a trebuit decât să toarne alifie ademenitoare pe cele două mari metehne ale ipocritului Trump – pofta nesăbuită de îmbogățire și setea nepotolită de prea-mărire.
Cifrele cu multe zerouri arătate pe genunchi și perspectiva desenată malițios de a fi încoronat cu laurii celui mai pacifist om al planetei din toate răstimpurile, au întărit convingerea de mai mulți ani a lui Trump că Putin este partenerul lui de carieră politică și de afaceri cel mai tare. Cum să nu fie dacă acesta are la discreție o țară foarte bogată controlată cu de-amănuntul și o populație înrobită cu care face ce vrea și pe care o deține în mâini personale de fier – atuuri extrem de respectate de un autocrat în devenire și un dictator visător ca Trump.
Un regim personificat și fără limitări de mandat prezidențial ca în Rusia, suprapus peste cea mai puternică și bogată țară din lume, ca Statele Unite, este ceea ce Trump încearcă să aștearnă sub el în următorii trei ani autocratul în devenire și dictatorul visător de dincolo de ocean. Pentru a atinge însă aceste culmi deschise de premergătorul Putin și pentru a se concentra pe făgașul cel mai greu de realizat – al înrobirii în ideologia MAGA (putinismul american) a unei majorități covârșitoare a populației țării sale scăpătate în democrație – Trump trebuie să dea curs altor două cerințe puse în fața lui de partenerul Putin.
Prima este încetarea ajutorului militar dat Ucrainei și aducerea acestei victime la starea să accepte toate condițiile impuse de agresor. Ca să nu pară cu totul improprii și neavenite, aceste condiții – în fond, de capitulare a Ucrainei – trebuie să aibă și ele un înveliș verbal înșelător, ca și a celui de la început de război. Și acesta trebuie să fie formulate ca un slogan: necesitatea de neamânat a instalării păcii, a nevoii sacre de salvare a mii de vieți care se macină zilnic pe front.
Cea de-a doua cerință a lui Putin așezată în fața lui Trump a fost anihilarea Europei ca entitate suprastatală. Și asta nu numai pentru faptul că Uniunea Europeană continuă să rămână solidară în zidul de sprijin și asistență multilaterală a Ucrainei în războiul de apărare a ei contra invaziei rusești, dar și pentru că această entitate continuă să vocifereze în continuare despre valorile democratice aducătoare de prosperitate pentru popoarele lumii și să țină cu dinții de inadmisibilitatea violării dreptului internațional stabilit de statele învingătoare în cel de-Al Doilea Război Mondial. În felul acesta, Uniunea Europeană a devenit dușmanul de neiertat nu numai al lui Putin, pentru că ea i-a condamnat războiul, se opune vehement capitulării Ucrainei, l-a declarat criminal de război și insistă pe judecarea acestuia în cadrul unui tribunal internațional, special instituit, dar și un dușman al lui Trump, amintindu-i tot timpul de nesuferitele valori democratice liberale.
Se vede că și pe acest tărâm Minciuna a pactizat cu Ipocrizia. Ne-o vădește un indice imposibil de trecut cu vederea, oricât de dureros ni s-ar arăta. Și acesta este următorul: confruntarea dintre solidaritatea occidentală venită în apărarea Ucrainei și cele două tipuri de război desfășurat de Rusia împotriva lumii democratice – războiul de foc reținut deocamdată în limitele statului ucrainean agresat și războiul hibrid dus peste tot în lume fără de limite contra Occidentului colectiv – pare să fie la această etapă câștigată de regimul de la Kremlin. Scindarea unității monolite a Occidentului – fie pe domeniul militar în cadrul NATO, fie pe partea economică a pieței libere – este nu numai că reală, ci și amenințătoare pentru ordinea mondială.
Noua Strategie de Securitate Americană răstoarnă vechea ordine mondială
Când vorbim de vechea ordine mondială avem în vedere cea instituită după cel de-Al Doilea Război Mondial de către alianța antifascistă învingătoare în această conflagrație, inclusiv de către Statele Unite ale Americii. Iată că noua Strategie de Securitate a SUA, elaborată de Administrația Trump și dată publicității săptămâna trecută de Casa Albă, nu lasă piatră pe piatră din această construcție.
Noua Strategie marchează o schimbare radicală față de documentele anterioare, trecând de la o abordare globalistă și deschisă în ceea ce privește promovarea democrației la un „America First” egoist-pragmatic, non-intervenționist și tranzacțional. Documentul subliniază protecția suveranității, economiei și frontierelor SUA, criticând „supra-extinderea” din trecut și promovând „pacea prin forță” fără ambiții de dominare americană globală permanentă. Aceasta ridică multiple pericole pentru ordinea mondială existentă, bazată pe alianțe multilaterale, reguli internaționale și promovarea valorilor liberale.
Strategia impune o presiune extremă asupra aliaților, cerând, de exemplu, ca țările NATO să aloce 5% din PIB pentru apărare prin „Angajamentul de la Haga”, tratând conformitatea ca o condiție pentru favoruri politice și acces la tehnologie americană. Acest lucru riscă șocuri bugetare și politice în Europa, fracturând coeziunea alianțelor și transformând relațiile într-una de tip „plătește sau pierzi protecția”.
Retragerea din rolul de lider al „lumii libere” și ostilitatea ideologică față de instituții multilaterale (cum ar fi UE, acuzată de „sufocare birocratică reglementară” și subminarea suveranității) ar putea încuraja un vid de putere, permițând adversarilor precum Rusia sau China să umple golul. Documentul declară explicit: „Zilele în care SUA susțin întreaga ordine mondială s-au sfârșit”, ceea ce ar putea duce la un viitor „mai singuratic, mai slab și mai fracturat” pentru SUA și aliații săi.
Prin denigrarea UE și a politicilor de migrație europene ca factori de „ștergere civilizațională” (inclusiv „pierderea identităților naționale și a încrederii de sine”), strategia codifică sprijin implicit pentru partidele de dreapta populistă și naționalistă din Europa, văzându-le ca instrumente pentru „rezistență la traiectoria actuală”. Acest lucru poate duce la destabilizarea establishmentului centrist european, amplificând diviziuni și slăbind unitatea transatlantică.
Respingerea promovării democrației și drepturilor omului ca priorități, în favoarea unui „realism” tranzacțional bazat pe „relații personale” și „putere coercitivă”, riscă să erodeze normele liberale post-Război Rece, încurajând un model global iliberal unde SUA negociază bilateral cu regimuri autoritare, ignorând amenințări sistemice precum interconexiunile dintre autocrații.
Imigrația este ridicată la rang de „element primar al securității naționale”, declarând „era migrației de masă s-a sfârșit” și cerând cooperare globală pentru a „opri, nu a facilita, fluxurile destabilizatoare de populație”. Acest accent reordonează ierarhia amenințărilor, subordonând misiunile din Indo-Pacific, Europa și Orientul Mijlociu eforturilor de securizare a frontierelor, drenând resurse militare și diplomatice.
„Corolarul Trump la Doctrina Monroe” impune preeminență SUA în Emisfera Vestică, excluzând competitori precum China și Rusia din America Latină prin ajustări militare și presiuni economice, ceea ce riscă escaladări regionale și un retur la izolaționism, ignorând centrul de gravitație economic global (Indo-Pacificul).
Pentru Rusia, presiunea în favoarea unui „armistițiu expeditiv” în Ucraina vizează „stabilitate strategică eurasiatică”, dar evită să definească amenințarea rusă ca „existențială”, delegând apărarea Europei statelor suverane, nu NATO și Uniunii Europene, ca entități ale solidarității Occidentale. Lucru care riscă concesii și potential de încurajare a agresiuni ruse, slăbind securitatea europeană lăsată fără claritate strategică. Aceste elemente dispun la crearea unui „paradox al puterii”: SUA își amplifică forța unilaterală prin tarife, prezență militară ajustată și diplomație prezidențială, dar riscă să submineze multilateralismul, să provoace războaie comerciale și să încurajeze un haos global bazat pe tranzacții, nu pe reguli.
Experții avertizează că strategia ignoră amenințări reale (cum ar fi interconexiunile ruso-chineze) în favoarea unei „Linii Maginot” geopolitice tăind în două Occidentul, potențial desemnat să accelereze declinul ordinii liberale și să favorizeze o ordine mondială despotică, dominată de interese naționale egoiste. Pentru a ocoli aceste riscuri, actualii aliați occidentali ar trebui să diversifice parteneriatele, iar SUA să revizuiască substanțial documentul pentru a evita izolarea autoindusă.
Marea politică între duplicitate și moralitate
Viziunea lui Trump vine în consens cu strategia lui Putin a sferelor de influență în spațiile de interes vital al marilor puteri. A fost una din cauzele pentru care Putin a și început războiul în Europa, cerând recunoașterea după ea a dreptului de a stăpâni spațiul ex-sovietic și nu numai. Putin își revendică Europa controlată cândva de Stalin, iar strategia lui Trump se dovedește a fi cea mai consecventă susținătoare. Nu în zădar, imediat după apariția documentului Casei Albe toată mașinăria propagandistică a Kremlinului s-a mobilizat să o laude și să o promoveze. Ce e de făcut când cel mai important aliat al lumi democrate se arată a fi un transfug în tabăra adversă. Adevărat, încă nu este plecat cu totul din cauza frânghiilor sistemice care îl țin legat de vechile obligații, dar în fapt arată că este gata să rupă aceste legături și să servească interesele adversarului cu toate puterile pe care i le oferă postura.
În situația creată, liderii europeni au luat în privința lui Trump o atitudine înțeleaptă, deși pare ingrată, similară cu cea a medicului psihiatru în Casa predestinată tratamentului special al unor pacienți. Ei îl ridică în slăvi pe Trump pe mică pe ceas, nu cruță nici ei alifie verbală condimentată cu proprietăți laudative liniștitoare, se arată suficient de ipocriți în situații în care implicarea lui Trump este imperativă și poate avea urmări nefaste imediate. Și asta pentru ca să pară că sunt în acord cu viziunile lui deșănțate și ca nu cumva să-i stârnească supărarea. Pe ipocriții o fac atât lideri ai țărilor mari, cu atât mai mult cei ai statelor mici pe care Trump le poate trece fără cruțare în categoria celor ce nu ar merita să existe în caz de ieșire din front. Cum să iasă în față dacă, iată, Trump, face pe placul lui Putin în privința unor structuri statale mari și puternice, cum sunt Uniunea Europeană și Ucraina, cerându-i primei să se desființeze și să dispară de pe scena geopolitică a lumii, iar celei de-a doua să se predea ocupantului rus fără cârtire, cu bucurie chiar. În numele păcii, adicătelea, a păcii care să-i aducă lui Putin teritorii ucrainene cotropite, iar lui Trump, un scalp de ucrainean aninat la centura cu trofee a „marelui pacificator”.
Marea politică a planetei se află în prezent sub asediul Ipocriziei. Ipocrizia a pus stăpânire pe Casa Albă, a făcut pact cu Minciuna, vara ei țiitoare de tron la Kremlin, ambele decretând că Moralitatea, Onestitatea, Sinceritatea, Dreptatea sunt proscrisele zilei care trebuie izgonite din acorduri și tratate. Ca să evite transformarea brutală a oceanului în prăpastie, aceste virtuți au ajuns să fie dosite prin debarale și în marile palate europene. Implicit, există o tensiune care crește cu fiecare zi, iar omenirea așteaptă cu sufletul la gură un discernământ după care asediul plin de tupeu și lacune omenești al ipocriziei să dispară.
Valeriu SAHARNEANU
