Un celebru citat de Richard Bach spune: „Adevăratele povești de dragoste nu au final.” Cât adevăr în aceste cuvinte, dar cât de mult greșesc unii oameni, care gândesc că încetează să iubească atunci când îmbătrânesc, fără să știe că îmbătrânesc numai când încetează să iubească…
Dar asta nu este despre eroina poveștii mele, care, fiind la vârsta maturității argintii, a fost, este și va rămâne mereu tânără, pentru că povestea ce urmează să v-o mărturisesc, este despre cea mai frumoasă dragoste posibilă, o dragoste cu viza eternă de reședință în inimile celor două suflete gemene…O dragoste, care nu poate fi exprimată nici în cele mai pătimașe versuri, nu poate fi cântată nici în cele mai sublime melodii… O dragoste, mai mare decât întreg Universul…
Această poveste este despre ea, despre cea cu nume sonor Tamara Balan, celebra soprană, care a știut să trăiască viața frumos, alături de jumătatea vieții sale, dragostea căror a fost întra-atât de înălțătoare și frumoasă, că i-ar fi putut invidia și fecioara între sfinți, din renumitul poem eminescian „Luceafărul”.
Acea dragoste, care odată înfiripată în inima ei, nu și-a mai clintit rădăcina, devenind și mai viguroasă peste ani…Dar, cum s-a născut această dragoste, rămâne să aflați din modesta mea povestire, și, vă asigur, că la finele acestei narațiuni, veți arde de nerăbdare să vă întâlniți cu această doamnă, ca să vă puteți încredința, dacă nu „am spus povești”, pentru că ceea ce urmează să vă dezvălui, este cu adevărat o istorie reală…
O dragoste născu dintr-un vis frumos, care i-a prezis destinul…
***
Satul Mîndîc, (pe atunci Livădeni), era înconjurat de livezi, doldora de roadă. „Parcă plecam din sat spre studii, – începu să depene firul acelui vis doamna Tamara.
– Pe partea dreaptă a drumului stăteau ca niște santinele pomii de meri și parcă erau în floare. Așa o frumusețe era în jur, un tablou magic de la o margine de sat, cu triluri de păsărele, ce-mi mângâiau auzul cu cele mai alese melodii. Și, de odată, am auzit cântecul cucului. Îmi adusesem, parcă, aminte, cum spuneau părinții: „Când auzi primăvara cântând cucul, trebuie să-i arunci bănuți, ca tot anul să ai noroc.” Eu, căutând prin buzunare, nu am găsit nici un ban. Și, când colo, cineva m-a strigat pe nume și mi-a zis: „Așteaptă!” Când m-am întors, să văd cine mă strigă, am văzut un băiat frumos, ca un prinț din poveste, cu ochii negri ca tăciunele și aluniță pe obraz, îmbrăcat în uniformă de marinar… S-a apropiat de mine, mi-a luat mâinile mele între ale lui, cu bănuți, și mi-a zis: „Dă-mi mâinile tale, că eu am bănuți! Hai să-i aruncăm împreună, pentru norocul și fericirea noastră!” Așa și am făcut…”
A fost cel mai frumos vis din viața ei, pe care și-l amintește cu drag, de câte ori răsfoiește filele din cartea vieții, trăite ca o poveste de vis cu cel mai frumos, cel mai tandru și galant bărbat din viața ei. Cu acel băiat din vis, care avea să fie mai târziu jumătatea vieții sale, împărtășind împreună aproape o jumătate de secol toate bucuriile și greutățile vieții.
Acel bărbat, care a purtat-o pe brațe, ca pe cea mai scumpă comoară, Ea, fiind pentru El femeia desăvârșită, pe care a iubit-o până dincolo de puterea imaginației, cu o dragoste pătimașă, înălțătoare, sinceră, curată, cum nu mai găsești nici pe acest pământ, nici dincolo de el.
Priveam la chipul ei frumos, cu sprâncene iscusit arcuite, de sub care mă priveau ochii căprui, plini de strălucire angelică. Nu o mai văzusem de mult timp, de mai bine de trei decenii, căci destinul a purtat-o departe de baștină, împreună cu familia. Și acum, după atâta amar de timp, rămase la fel de frumoasă și rafinată, cu o ținută impecabilă și elegantă, cu maniere alese și o voce inconfundabilă.
Anii nu lăsase nici o amprentă pe chipul ei, doar tristețea din privire putea spune despre durerea ce-i măcina sufletul. O lacrimă amară a lunecat pe obraz și, cu mâinile tremurânde a așezat cu grijă candela aprinsă, care niciodată nu s-a stins, de când iubirea vieții sale plecase la ceruri, lăsându-i un gol imens și o durere sfâșietoare în suflet.
„Doamne, cât de tare îmi este dor, cât de mult îmi lipsește Ionel, și, chiar dacă ne desparte un întreg Univers, și acum îi simt prezența, iar dragostea lui imensă, este îngerul meu păzitor, pe care-l simt atât de aproape, încât îmi pare că nici nu a plecat, – a îngânat cu vocea plină de gingășie, doamna Tamara, mângâind chipul drag din portretul cu ramă neagră.
Celebra soprană drochiană, revenită la baștină din America, unde locuiesc copiii, nu a putut să rămână mai mult acolo, căci dorul și dragostea vieții sale au chemat-o acasă. Nu putea să-l lase pe iubitul soț de unul singur. Moartea nemiloasă nu s-a îndurat, răpindu-l de lângă femeia iubită. Dar acesta este, deja, un alt capitol, o tristă poveste, ce i-a lăsat o rană durută în suflet.
Visele copilăriei: dragostea de cântec i-a schimbat întregul curs al vieții
S-a născut într-un sat mândru și frumos, pe nume Mîndîc, unde râul Cubolta șerpuiește prin mijlocul inimii sale. În mahalaua cu frumosul nume „Trei Ileni”, în familia lui Vasilii și Axenia Panteleev, în zorii zilei de Duminica Mare, pe 6 iunie 1954 a fost o mare bucurie.
Anume în acea dimineață, când gospodinele așterneau corovatică în Casa Mare și puneau frunze de nuc la porți și streșinile caselor, s-a născut acea fetiță-minune, care avea să devină peste ani o soprană neîntrecută, cu voce de privighetoare. A avut parte de o copilărie fericită.
De mică a început să cânte și toți copiii din mahala se adunau în curtea casei părintești. Acolo, dânsa era regizorul principal. Fratele mai mare Victor, cânta la armonică, verișorul Anatol – la baian, Vasile Maranciuc cânta la acordeon și ceilalți toți jucau teatru.
În 1961 a mers la școala din sat în clasa I, diriginte fiind Nicolae Alexandru Rotaru. Profesorul de muzică Grigore Guțanu și Natalia Pupăză, profesoara de limbă rusă, care cânta și la chitară, au observat talentul micuței Tamara și au îndemnat-o să-și încerce măiestria vocală. Pe lângă cântecele interpretate în limba română, a început să cânte și în limbile rusă, franceză, italiană, dar și cântece indiene.
Din acel prim repertoriu făceau parte cântecele: Bambino, Tiu e la faime de mon ami, Imenssita, Tombe la neige. La vârsta de 14 ani a participat la I Festival republican în limbi străine cu un cântec indian, fiind apreciată cu Premiul Mare. În cadrul activităților școlare și la toate festivalurile raionale era mereu deținătoarea locului I.
Casa părintească – cuibușor de amintiri, dar și cea mai bună școală de viaț
„Dacă ați ști, ce tată minunat am avut eu, – cu vocea tremurândă și cu multă dragoste, începu să povestească eroina mea.
– Alături de cei doi frați ei mei – Victor și Andrei, eu fiind mezina, tata m-a educat ca pe-un băiat. El m-a învățat să conduc mopedul „Verhovina”, el m-a învățat să merg cu tractorul („gusenicinâi”, căci așa-i spuneau pe atunci), și îl duceam la brigadă. M-a învățat să împușc din arma, pe care o deținea, m-a învățat să pescuiesc, chiar aveam și undița mea. Eram bună meșteriță și la tencuit pereții, că tata mă învăța cum să arunc „mortacul”, spunându-mi: „Când arunci, te strădui să fie una lângă alta, de parcă ar fi solzii de la pește”. El m-a învățat să sudez, cum să fac „pliovcicul” cu electroade.
– Apoi, cu o mândrie în glas, a spus: „Mie mi se primeau aceste lucruri mai bine, ca la frații mei. Și când tata era la muncă, că lucra tractorist în colhoz, eu luam „mopedul” fără voie și plecam la „Râbhoz”, la prietena mea Ludmila Iasinovscaia, că aveam locul nostru, ferit de ochii lumii, în malul iazului, sub o salcie. Prindeam în iaz câțiva pești și veneam mândră cu ei acasă, iar seara pregăteam din ei bucate și așteptam să vină părinții de la muncă.
Eram în clasa a V-a, când mama mi-a făcut examen, – povestește cu un zâmbet plin de nostalgie doamna Tamara. – M-a întrebat atunci mama, cu o mină serioasă de profesor, cum se frământă pâinea, cum trebuie să faci focul în cuptor, câte ore trebuie să se coacă pâinea și balabuștele cu usturoi. I-am răspuns corect la toate întrebările, apoi îmi zice: „Iată mâine o să coci pâine și balabuște, de una singură.” Țin minte, că atunci mă speriasem de-a binelea și am întrebat-o, dacă va veni bunica să mă ajute. Iar mama mi-a răspuns: „Te vei uita de aici, de acasă. Dacă lacătul nu va fi pus la ușă, îi chema-o să te ajute.”
Casa bunicii era pe celălalt mal de râul Cubolta și când nu era acasă, se vedea de departe lacătul mare și negru, agățat de ușă. Se vede, că talentul de bună gospodină a Tamarei Balan, se trăgea anume din acele timpuri, pe când era copilă, susținând cele mai serioase examene și teste culinare, puse la cale de mama, și ea fiind o gospodină neîntrecută.
Dar procedura frământatului era un adevărat ritual pentru mica gospodină, căci era cel mai lung examen. Frământa și cânta, iar când obosea, ieșea să se uite peste drum, dacă bunica e acasă și – hop! – lacătul negru în fața ochilor! Se întorcea în casă, iar mai frământa, apoi iar ieșea în drum, cu ochii la ușa bunicii.
Ce era să facă? Trebuia să se descurce de una singură, a mai plâns, și-a mai vărsat amarul, dar, până la urmă aranjase frumos pâinea în forme zimțate (cum erau pe timpuri), apoi și două „tăvăli” cu balabuște și se apucă să facă focul în cuptor. Însoțitor era cântecul, dar tot cu ochii la ușa bunicii. Mai târziu, își amintea Tamara, când avea momente mai triste, vedea foarte des în vis acel lacăt mare și negru. A dat atunci pâinea în cuptor, a pus gurarul să se rumenească pâinea, apoi l-a scos și tot aprindea lumânarea, să vadă cum se coace și dacă se rumenesc balabuștele.
„Acest miros de pâine din cuptor, m-a însoțit o viață întreagă, – mărturisește cu dragoste în suflet doamna Tamara. – Acea zi m-a făcut să mă îndrăgostesc de gătitul bucatelor ca la mama acasă. Cât de fericită eram, când am scos pâinea din cuptor, acoperind-o cu „zolnicul”(prosop special, țesut de mama). Iar când am dres și balabuștele celea apetisante cu mujdei din usturoi, s-au adunat toți ca prin minune împrejurul mesei: părinții, frații,…hop! – și bunicii! Atunci, am priceput, că așa le-a fost înțelegerea: să mă lase de una singură să mă descurc.”
Dar a fost o lecție utilă pentru Tamara, căci anume acele deprinderi și cunoștințe, preluate de la scumpii părinți, au pus acea piatră de temelie în arta de a pregăti bucate gustoase, fiind și până în ziua de azi o gospodină iscusită, care pune suflet în tot ce face. O dată servind din bucatele ei, nu le mai poți uita gustul.
În 1971, după absolvirea școlii medii din satul de baștină, Tamara Balan își urmează studiile la Colegiul de muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău, din îndemnul inimii, căci visul cel mare o chema departe. Susține cu succes examenul de admitere la secția canto academic, profesoară fiind Inesa Avaeva.
Anii de studenție – o tinerețe zbuciumată, cu fir de dragoste legată
„După ce am finisat anul I de studii la Colegiul „Ștefan Neaga”- ultimul examen l-am susținut pe nota 5 (cum era pe vremuri nota maximă) și veneam fericită spre cămin, să-mi iau valiza și să plec spre aeroport, ca să mă duc acasă, în vacanța de vară. Pe pragul căminului stăteau și discutau băieții din anul IV, – povestește doamna Tamara.
Lângă ei stătea un băiat, îmbrăcat în formă de marinar, care atrăgea privirea celor din jur. Am trecut și m-am salutat și, în acel moment am simțit cum mă trecu un fior amețitor prin tot corpul. Am plecat ochii sfioasă, căci îl văzusem pentru prima oară și nu-l cunoșteam, dar era ceva special în acest băiat frumos, cu tenul bronzat, care emana atâta bunătate și căldură din ochii negri a tăciunele. Îmi părea că acele scântei din privirea lui, mi-au pătruns drept în inimă, unde, adunate la un loc, rămase să aprindă acel foc, care nu mai avea să se stingă niciodată.
Am observat pe obrazul stâng o aluniță atât de frumoasă, că nu-mi puteam rupe privirea de la ea, simțind cum inima începu să bată într-un ritm nebun, că-mi părea că sare din piept. Parcă mă vrăjise cu privirea lui, ce mă cuprinse de la tălpi până-n vârful creștetului. Îmi tremurau genunchii, de nu puteam să urc scările. Nici n-am înțeles când mi-am făcut repede valiza și, în grabă, am plecat spre aeroport ( pe atunci zburam acasă cu avionul, așa numitul „cucuruznic”) Acea primă întâlnire mă marcase profund și din clipa ceea, gândul mă ducea într-una la băiatul cu ochii de tăciune și aluniță pe obraz.”
Prima vacanță și prima clipă, când a înțeles că iubește cu adevărat.
Vacanța la țară este întotdeauna cea mai frumoasă filă din viață, căci numai aici trăim din plin cele mai frumoase momente. Casa părintească, cu portița mereu deschisă, care-și întâlnește cu drag copiii, ulicioarele atât de dragi, pe care ne-am hoinărit copilăria, plină de năzbâtii.
„Am ajuns cu bine acasă. Mă așteptau bucatele mamei… Of, ce gustoase mai erau!.. Părinții erau foarte fericiți de succesele mele, – povestește, cu o nostalgie în suflet doamna Tamara. – Chiar în prima noapte, de cum am ajuns acasă, am văzut acel vis frumos…cu băiatul în uniformă de marinar. Și nu știam atunci, că acel vis avea să-mi prezică destinul.”
Când s-a trezit dimineață, mama îi pregătea clătite, căci așa obișnuia s-o alinte: cu clătite și lapte proaspăt. Fiind încă somnoroasă de pe somn, o întrebă pe mama: „Mamă, ce înseamnă, când îți cântă cucul în vis?” Atunci mama, răspunse, încruntând sprânceana: „Povestește-mi tot visul și, poate, voi putea să-l deslușesc.”
I-a povestit totul, precum a fost în vis, cum au aruncat împreună bănuții, iar mama a întrebat-o: „Dar tu cunoști acest băiat?”, la care Tamara i-a spus, că nu l-a văzut la cămin cu alți băieți din grupă. Mama, parcă se speriase nițel și-i spuse, cu o notă de dojană în glas: „Vezi, nu cumva să te măriți! Termină studiile și apoi…”, nu mai terminase vorba și ieși în curte.
Toată vara, acest episod din vis îi stătea în fața ochilor și Tamara nicidecum nu putea înțelege, ce ar fi însemnat și de ce îl văzuse în vis anume pe acel băiat? Dar înțelese un singur lucru: că din acea zi, nu va mai avea nopți liniștite, căci îi ardea un foc la inimioară, și acel foc avea un singur nume: Dragostea!
„Când îmi pierdusem cu totul liniștea, am înțeles că iubesc cu adevărat, – spune doamna Tamara, cu chipul luminat de un zâmbet cald, – și atunci, inspirată de acea dragoste răscolitoare, am scris pentru prima oară o dedicație în versuri, – apoi aplecând privirea, a spus: „Doamne, cât de mult îi plăcea lui Ionel acea poezie. Am numit-o „Când nu știam încă de tine”.
Fiind curioasă să aflu, ce era scris în acea poezie, am rugat-o să-mi citească:
„ Când nu știam încă de tine,/
Eu tihnă-n inimă aveam,/
Ca pasărea spre zări senine,/
Ușor și liberă zburam./
Eram o tainică mișcare,/
În libertatea mea de-argint,/
Și-n ceasul nopților bizare,/
Eu la iubire n-am gândit./
Porneam oriunde, ca o pană,/
Eu cu natura mea trăiam,/
Acolo inimii sărmane/ Iubirea dorului găseam./
Tu m-ai schimbat, și-atât mă doare,/
Că tihna inimii s-a stins,/
Și-n ceasul viselor ușoare,/
Spre tine dorul s-a aprins./
Azi libertatea nu mai cată,/
Să mă aducă în trecut, /
Spre tine nopțile mă poartă,/
Într-un aprins și drag sărut./
Când nu știam încă de tine,/
Cu libertatea mea pășeam,/
Tu-o viață-ai răscolit în mine,/
În care mândră eu trăiam.”
O ceru în căsătorie la a treia întâlnire!
Vacanța trecuse repede ca un vis, și din nou veni timpul să plece la studii. Tamara era deja în anul II la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”. Cum era pe timpurile de atunci, studenții reveneau la studii, dar în prima lună plecau cu toții la muncă în colhoz.
În acel an au plecat cu toții în satul Parcani, raionul Șoldănești. Multe amintiri plăcute din acea perioadă au rămas în inima Tamarei Balan. Fiind o domnișoară neasemuit de frumoasă, cu ochi de porumbiță, care priveau iscoditor și ștrengar, cu un păr ca pana corbului, împletit într-o gâță lungă, până aproape de glezne, că se topeau toți băieții după ea, atât de dragă le era.
Și, după cum era zonă rurală, dormeau în Clubul din Parcani – un spațiu, special amenajat, cu un salon pentru băieți și unul pentru fete. Afară, în preajma clubului erau un rând de lavoare, unde își făceau toaleta de dimineață. Acolo
Tamara văzu a doua oară pe acel misterios băiat, care deja se cuibărise de-a binelea în inima ei. Acolo studenții se spălau pe mâini, înainte de mese. Îl recunoscu după acea aluniță pe obraz, fiind îmbrăcat în „telneașcă” (tricou specific marinarilor). Ionel, când o văzu, s-a salutat, dar de emoții, se pierdu cu firea și scăpă ștergarul de pe umăr.
Mai târziu, Tamara aflase, că acest băiat, pe nume Ion Balan, după primul an de studii, făcuse armata timp de 3 ani la marină, după care s-a întors la colegiu, deja în anul II, fiind în aceeași grupă cu Tamara la orele de teorie. Știa deja totul despre ea, căci îi căzuse tronc la inimă: știa că era cea mai bună studentă la solfegiu, că cânta frumos și toți o numeau „privighetoare”, știa cine este profesorul ei.
Înarmat cu aceste informații, își luă inima în dinți și o invită seara la dans, iar în a doua seară studenții au organizat un joc amuzant, care se numea pe atunci „a se juca în fantici”. Pe podea se învârtea o sticlă de „Fanta” și înspre cine se oprea gura sticlei, acela trebuia să cânte ceva. În acea seară Tamara a cântat piesa de Dunaievschi „Заздравная”, impresionând pe toți cu vocea ei încântătoare.
Și Ionel rămase vrăjit de frumusețea, carisma și talentul ei, petrecând întreaga seară împreună. Au privit filme, au discutat despre planuri de viitor, iar în a treia seară o invită din nou la dans. Se părea că despre tot discutase, dar mai era ceva în sufletul lui, de ce Tamara nici nu bănuia. Și, deodată, în timp ce dansau, el o întrebă, privind-o drept în ochi, cu o sfială în glas: „Nu ai vrea să te căsătorești cu mine?”
Tamara rămase uimită de această întrebare, atât de neașteptată și-i răspunse: „Eu nu pot acum să mă căsătoresc, trebuie să termin școala. Dar tu mă cunoști atât de bine, că poți să-mi propui căsătorie?” La care el a răspuns: „Așa zici? Mie îmi pare că te cunosc de o viață întreagă.”
***
Semința dragostei încolțea tot mai mult în inimile celor doi tineri, purtați de vârtejul dragostei pe potecile cele mai misterioase ale vieții. În anul II au stat împreună într-o bancă, peste tot erau în doi, iar colegii spuneau la facultate că sunt cea mai frumoasă pereche și că sunt făcuți unul pentru altul. Două suflete gemene, două inimi-pereche. Tamara îl ajuta la solfegiu, la armonie, iar serile se plimbau pe aleile cu castani. Purtau o dragoste nemărginită în suflet, care creștea tot mai mult, că nu ar fi putut nimeni s-o dezbine.
În decembrie 1973 trebuia să se deschidă noul cămin pe strada Hristo Botev. Fiind deja de nedespărțit, mereu peste tot împreună, cei doi tineri decid să-și înregistreze căsătoria, ca să poată lua o cameră în cămin. Dar aici deja, apăru o altă problemă: cum să spună Tamara părinților, că ar vrea să înregistreze căsătoria, ca să nu piardă această șansă, atunci când părinții i-au dat clar de înțeles: nici un fel de măritat, până nu termină studiile?
„Iată în acea situație, am decis să apelăm după ajutor la nanu Nicolae (un nan de botez din satul Mîndîc), – mărturisește Tamara Balan.
– Când veni nanu la Chișinău cu alte treburi, a spus că vrea să-l vadă pe Ionel și să stea cu noi de vorbă. Pentru noi era cea mai importantă decizie, care avea să hotărască soarta noastră de mai departe. Nu vă puteți închipui câte emoții avea Ionel, cât a discutat cu nanu Nicolae, spunându-i: „Eu o iubesc foarte mult și nu-mi pot imagina viața fără Tămărica,” (căci așa iubea să mă dezmierde). Cum a mai dus tratative cu nanu, nici azi nu știu, dar după acea întâlnire, nanu reușise să-i convingă pe părinții mei, iar pe 2 februarie 1974, am plecat la Mîndîc și ne-am înregistrat căsătoria.”
S-au înregistrat la Sovietul Sătesc Mîndîc, în prezența martorilor, care au fost diriginta de clasă a Tamarei și cea mai bună prietenă de școală, Galina. Pentru tinerii însurăței începu o viață nouă, o filă curată, ce avea să pună prima piatră de temelie în edificarea celui mai măreț templu al dragostei. Un lucru ține minte bine Tamara din acea seară: toată noaptea Ionel privea la certificatul cel de căsătorie și nu-i venea să creadă, că ceea ce s-a întâmplat, nu este un vis.
„Am primit o cameră în cămin ca tânără familie, – povestește Tamara Balan. Și din acea zi toate le făceam împreună: și curățenia, și mâncarea, și lecțiile la pian. Nu-mi permitea să fac nimic fără el și astfel am reușit pe parcursul întregii vieți să fortificăm și mai mult sentimentul și afecțiunea reciprocă, crescând în ceva mai mult ca dragostea…”
La sfârșitul anului II de studii la Colegiul „Ștefan Neaga”, au jucat două nunți frumoase, căci așa era pe vremuri, dacă mirii erau din diferite localități. O nuntă au făcut la Mîndîc, satul de baștină al Tamarei și altă nuntă – la Leova, baștina lui Ion. A fost multă lume la nunta lor, fiind cei mai fericiți, că și-au unit destinele și vor începe a scrie în cartea vieții cea mai frumoasă poveste de dragoste, înfiripată din acea scânteie din priviri, ce s-a aprins de la prima lor întâlnire, păstrând acel foc mereu nestins, pentru o viață întreagă.
„Acele amintiri sunt atât de vii și frumoase, de parcă mai ieri am fost mire și mireasă, și nu am încetat niciodată să trăim din nou și din nou acele momente de fericire, – spune Tamara Balan, – asta pentru că nici până în acea zi de căsătorie, nici după nunta noastră, nu a fost o zi, în care să nu simt acea iubire pătimașă din partea lui Ionel, dar și eu l-am iubit enorm de mult și continui și azi să-l iubesc. Eu eram sensul vieții lui, și el era Totul meu…Nu poate fi redat în cuvinte câtă afecțiune, câtă dragoste, grijă și respect reciproc dominau în familia noastră…”
Esența destinului a fost să aleagă Dragostea și nu cariera profesională
Ascultând cu luare aminte această frumoasă poveste, nu m-am îndoit nici pentru o clipă de adevărul celor povestite. După absolvirea Colegiului „Ștefan Neaga”, Ion Balan fusese repartizat (cum era pe atunci: dacă erai membru de partid, trebuia să pleci obligatoriu la lucru, anume în localitatea unde ai fost repartizat).
Și Ion trebuia să fie angajat ca șef de studii la Școala de Muzică din orașul Drochia, iar Tamara fusese repartizată la Teatrul de Operă și Balet din Chișinău, adică o aștepta o carieră strălucită de soprană în una din cele mai prestigioase instituții din țară. Ar fi putut să cânte acum pe toate scenele lumii, devenind o celebritate în lumea muzicii clasice, dar după cum afirmă celebra soprană:
„Destinul m-a adus la locul de baștină. Am decis să vin la Drochia, alături de jumătatea vieții mele, lăsând Teatrul de Operă și Balet, dar nu regret nici acum de această alegere. Ne-am dorit să fim împreună și nu puteam să ne permitem, ca să se dezbine o tânără familie, din cauza că unul trebuia să plece, iar altul să rămână. Atunci Ionel s-a adresat la Ministerul Învățământului, ca să-mi ofere îndreptare liberă. Astfel, am venit împreună la Drochia. Dânsul a activat ca șef de studii la Școala de Muzică, iar eu am fost angajată la Instituția de Educație Timpurie „Scufița Roșie” din oraș, în calitate de lucrător muzical.”
După un an de activitate, Tamara Balan aduce pe lume un dulce fecioraș, pe nume Viorel, care moștenește de la părinți dragostea față de artă, urmând școala de muzică pentru copii, trompetă; ansamblul vocal „Dianca” și dansul popular, care a marcat ulterior o strălucită carieră a tânărului dansator.
În 1980, Tamara Balan este angajată în funcția de profesoară de solfegiu și literatură muzicală, instrument complimentar – pianul. De aici pornește o activitatea prodigioasă: cântă în ansamblul vocal al școlii de muzică, condus de Svetlana Tcaci, în orchestra de muzică populară, dirijor Gheorghe Paterău, este solistă a ansamblului vocal-instrumental „Raduga” de la Casa raională de cultură.
În perioada 1986-1990 a creat și a condus trei colective corale: din s. Popești, s. Drochia și colectivul coral al Inspectoratului de Poliție Drochia (un colectiv de 120 de polițiști), fiind desemnați cu locuri de frunte, la numeroase festivaluri a colectivelor corale. Muncind cot la cot, alături de iubitul soț, s-a bucurat mereu de susținerea și ajutorul necondiționat, atât în activitatea profesională, cât și în viața de familie, trăind în bună înțelegere și dragoste reciprocă – sentimente, care i-au ajutat să depășească toate încercările vieții.
Fiind foarte mult atașați de scumpul fecior Viorel, decid să plece de la locul de baștină, mai aproape de fecior, care era dansator în ansamblul academic „Joc” din Chișinău.
Anii treceau și au ajuns eroii poveștii mele la o aniversare frumoasă – 25 de ani de căsătorie. Ani, în care au fost de toate, dar cea mai fidelă amică, care i-a ținut strâns de mână a fost Dragostea. Precum spune în una din poeziile sale Ion Balan: „Noroc în viață mi-i soția,/ Băiatul – suflet liniștit,/ Tot ce-am dorit în viață mie,/ O spun: mi-i totul împlinit!”
O inimă din trandafiri – simbol al veșnicei iubiri
Trecuse 25 de ani din ziua căsătoriei – ziua, în care au jurat unul altuia, în fața lui Dumnezeu, să fie mereu împreună și la bine, și la greu… De fapt, acest jurământ și-l dau unul altuia toți tinerii însurăței, dar nu toți reușesc să treacă prin încercări și greutăți, deseori cedând în fața lor.
Dar în această poveste de dragoste, fiecare episod din viață a fost o pagină nouă, scrisă în cartea fericirii conjugale, cu noi culori și sentimente, crescând într-o dragoste înălțătoare, sinceră și curată, ca petalele trandafirilor, scăldați în roua dimineții. Cu fiecare zi trăită în acești 25 de ani, această dragoste devenea tot mai puternică, tot mai pătimașă.
Chiar dacă, în acești ani au fost și greutăți, impedimente, dezamăgiri – toate veneau din altă lume, străină lor, pentru că băteau din afară, dar nu au putut să dezbine acel templu măreț al dragostei, care a fost mereu ca un zid de apărare împotriva tuturor furtunilor vieții.
„La acel jubileu de 25 de ani de căsătorie, Ionel m-a întâlnit cu o surpriză nemaipomenită, – povestește cu lacrimi în ochi, Tamara Balan. – Când am ajuns acasă, am deschis ușa de la intrare și în fața ochilor mi-a apărut o cărărușă din petale de trandafiri, ce ducea spre dormitorul nostru. Mă temeam să nu strivesc acele petale, atât erau de frumoase. Pe patul din dormitor era o inimă mare din petale, cu 25 de lumânări aprinse, iar pe noptieră era o vază mare, plină cu trandafiri, o tortă, o șampanie și…un cocostârc-suvenir frumos, la gâtul căruia era prinsă o cruciuliță din aur cu lănțișor, în semn că acel cocostârc i-a adus cadoul, cu prilejul aniversării căsătoriei.
Mulți sceptici susțin, că astfel de dragoste nu poate să existe, afirmând că odată cu trecerea anilor, acest sentiment trece treptat, timpul știrbind din culorile și intensitatea sentimentelor, trăite odată…Sinceră să fiu, și eu aveam câteodată unele îndoieli în acest sens, dar aflând această poveste de la eroina mea, am înțeles că astfel de dragoste mai există.
„Doamne, dar cum m-a întâlnit Ionel, când am fost la copii în America timp de 6 luni, – își amintește cu zâmbet trist Tamara Balan. – Atât de mult m-a așteptat, că venise să mă întâmpine la aeroport cu un braț de trandafiri. Tare mult a vrut să-mi facă o surpriză plăcută, când mă voi întoarce acasă. În timpul cât am fost plecată, construise în curte un foișor în stil național și am stat atunci toată noaptea până dimineața în acel foișor, împărtășindu-i cele mai frumoase momente, petrecute cu feciorul Viorel, nora Milana și nepoții Maxim și Daniel…”
Această dragoste, atât de curată și senină le-a fost părtașă pentru tot restul vieții, continuând să scrie unul altuia dedicații în versuri, chiar și în toamna vieții, atunci când alții își aduc doar aminte cu nostalgie de dragostea, trăită odată în tinerețe.
În una din poeziile, adresate doamnei Tamara în ajunul jubileului de 50 de ani, iubitul soț, i-a scris în poezia „Ție”: „S-apropie încet și ziua înstelată,/ Plină de flori, de soare și senin,/ Te-apropii, puiule de vârsta cea de aur,/ Tot rămânând ca visul cel divin./, după care evadează cu amintirea în primele zile, când s-au cunoscut, pe când erau studenți și plecase la lucru în colhoz:
„Ți-aș dărui eu bolta înstelată,/ Și seara scumpă, cea de la Parcani,/ Și banca singuratică, ce-așteaptă,/ Să fim în pas noi, încă mulți, mulți ani./ Ți-aș pune la picioare trandafiri,/ Pe care îi iubești atât de mult,/ Iar mândri crini eu ți-i închin din suflet,/ Și lăcrimioare – tot ce ți-a plăcut…/, totodată păstrând în memorie chiar și rochița, în care era îmbrăcată, atunci când a văzut-o pentru prima oară:
„Nu pot să uit eu părul lung pe spate,/ Acea rochiță, cu florile de in,/ A ta privire blândă, gingășia,/ Superba voce, chipul tău senin…/, făcându-se resimțită, în aceste versuri, o dragoste din lirica eminesciană…
Dar asta e, domnilor sceptici! Vreți voi, sau nu vreți, dar adevărul e unul: o astfel de Dragoste EXISTĂ! Mai mult ca atât: o astfel de dragoste nu moare niciodată!
„În 2000-2004 am urmat studiile, împreună cu Ionel, la Universitatea Pedagogică „Alecu Russo” din Bălți, facultatea muzică, – povestește Tamara Balan. – Am activat până în 2000, apoi am decis să plecăm mai aproape de feciorul nostru Viorel, care era dansator în ansamblul academic „Joc” din Chișinău. În perioada 2000-2019 am lucrat profesoară de canto la Colegiul Pedagogic „Alexei Mateevici” din Chișinău, iar prin cumul am activat la Școala de Arte din comuna Ciorescu, la care soțul a fost director. Acolo am format ansamblul vocal „Lăstărașii”, participând la foarte multe concursuri republicane și internaționale. Discipolii mei: Patricia Leahu, Sorin Canțîr, Aneta Demianic, Vlada Trohin, au câștigat trofee, ocupând premiul I.
În perioada 2019-2021 am activat la Școala de canto „Fii un Star”, discipolii mei ocupând premiul I și trofee la diverse concursuri republicane și internaționale.”
Succesul a continuat s-o urmeze în toate proiectele frumoase, fiind oaspeții mai multor emisiuni televizate: la Tezaur Media TV, Tezaur Folk cu Natalia Midoni Rodideal; Busuioc TV cu Liliana Cazacu, la Pro TV , emisunea „Bună dimineața”, „Firicel de busuioc”, emisiunea „Cântați cu noi”, unde a interpretat piesa „Dor de sat”, fiind autoare de versuri și muzică.
A avut o colaborare frumoasă cu Serghei Ciuhrii, Adi Carp, Alexandru Lozanciuc, iar ultimii ani a activat la Școala de canto „Fii un Star”. S-a bucurat de un succes răsunător piesa lansată în Parcul Național „Imnul Libertății”, Tamara Balan fiind autoare de versuri și muzică.
Nu mai poți auzi acea dulce romanță, când viața stă pe-un fir de ață…
Totul ar fi fost ca într-o poveste de vis, dacă nu se abătea asupra lor o grea suferință…În anul 2019 căzu năpasta de Covid-19 peste întreaga omenire. Poate au fost mulți, care nu au cunoscut nici până acum această cruntă maladie, având fericirea să nu simtă nici consecințele ei nefaste. Această cumpănă i-a ocolit un timp, dar în februarie 2021 se îmbolnăvesc ambii soți, fiind internați în spital.
Atunci mulți oameni, din simțul responsabilității, sau din teama de a nu se îmbolnăvi, s-au vaccinat, ca să fie în siguranță, pentru viața și sănătatea lor. Există, totuși, o dilemă, pe care nici azi nu o pot nicidecum interpreta: după cel mai mare val de îmbolnăviri, au decedat mult mai mulți din cei, care s-au vaccinat, decât din cei, care nu s-au vaccinat.
Și atunci întrebarea este: cine a fost mai responsabil față de viața sa? Sau cine a fost vinovat, că oamenii, care au vrut să se asigure de sănătatea lor și s-au vaccinat, au plecat la cele veșnice, fără să afle acel răspuns la întrebare? Și
Familia Balan și-a dorit să fie bine, să fie în siguranță, cu atât mai mult, că aveau încă atâtea de făcut împreună! Feciorul Viorel primise o propunere de lucru peste hotare și plecase în Houston, în anul 2000. Vestea, că părinții s-au îmbolnăvit i-a întristat enorm pe copii. Feciorul, nora Milana, și nepoții Maxim și Daniel, sunau necontenit să afle cum se simt buneii.
În iulie 2021, Ion Balan primește cele două vaccinuri, după care se îmbolnăvește,. După o serie de investigații, medicii au spus că sunt blocate căile biliare. În octombrie este operat în clinica particulară a profesorului Hotineanu, după care a stat în spital o perioadă de 10 luni…Au fost grele, lungi, pline de lacrimi, de suferință, dar pline de speranță.
Nici în acele grele clipe, Ion Balan nu a încetat să cânte în versuri iubirea vieții sale, pe cea mai tandră și gingașă ființă, care a împărtășit cu el și bucuria, și durerea, și alinarea, și suferința: „Trec anii, trec…cărunt e părul,/ Dar tânără mereu tu ești,/ Fermecător îți este glasul,/ La chip, ca zâna din povești…, ca mai apoi, să-și amintească de acele momente frumoase, petrecute împreună:
„Demult nu ne-a văzut poiana,/ Ce-i la o margine de lac,/ Și nu răsună dulci romanțe,/ Sub umbra teilor- șirag,/ Noi ascultam fără suflare/ Romanțe, cântece de dor,/ Cât de frumoasă-ți era vocea,/ Cântând cu păsările-n cor…, dar, știind cât de mult o doare pe iubita lui această stare de incertitudine (căci suferința lui era și suferința ei), înțelegând că ea se străduie să fie puternică, ca dânsul să nu piardă speranța, menționează acest moment, cu multă delicatețe: „Mă-ncurajează bărbăția,/ Cu care lupți necontenit,/ La semeni ești- ca o splendoare,/ De trandafir, ce-a înflorit…”
Chiar dacă medicii spuneau, că aceste dureri sunt insuportabil de mari, dânsul niciodată nu a dat pe față cât de mult suferea. Din acel bărbat frumos, rumen și plin de viață, rămase numai umbra din el, atât de tare slăbise… Doamna Tamara spunea mai târziu: „Eu, cât am stat la căpătâiul lui, niciodată nu l-am auzit să se vaiete, să spună că-l doare ceva, doar îmi lua mâinile mele înt-ale lui și spunea să nu-l las, să-i fiu alături, spunându-mi neîncetat cât de mult mă iubește…”
Atât cât a stat la căpătâiul lui, Tamara Balan a văzut de mai multe ori un vis: „Am visat de câteva ori, cum cântam pe scenă…Era atât de multă lume la acel concert, iar eu, când am privit în jos, am văzut că eram desculță…Să fi fost mama, – mi-am zis atunci, – îndată mi-ar fi spus ce avea să însemne acel vis.”
Acel capitol din viață a fost cea mai dură încercare, spulberând orice speranță, dar trebuia să fie tare, să fie puternică, ca bărbatul vieții sale să reziste, să nu-i vadă suferința.
„Nici nu vă puteți închipui, cât de tare se întrista, atunci când vedea că sunt îngrijorată, – povestește doamna Tamara.
– Întotdeauna a fost atât de galant cu mine, atât de atent și grijuliu. Îmi aduc aminte cu drag ce momente frumoase am trăit împreună. În fiecare dimineață mă trezea aroma îmbătătoare de cafea, căci foarte mult îi plăcea să-mi aducă cafeaua în pat, iar pe colțul noptierei îmi punea un trandafir. A fost un bărbat foarte romantic. Se spune că mirele duce mireasa o singură dată în viață, și asta este la nuntă. Dar eu pot să vă spun că sunt o femeie cu adevărat fericită, căci am avut un soț, care m-a purtat pe brațe o viață întreagă…
Îmi aduc aminte, când ne-am căsătorit, i-am spus, că nu-mi place să calc pantalonii, atunci el mi-a zis, cu zâmbet binevoitor: „Nu-ți face griji, puișor, că eu am să-i calc!” Vreți-credeți, vreți-nu, dar întotdeauna și-a călcat singur pantalonii, iar dacă voiam să mă apuc eu de călcat, îmi spunea să mă odihnesc, că asta este a lui misiune și va face ce trebuie.
Mă ajuta la orice în casă și totul făceam împreună: aducea zarzavaturile din grădină, pregătea totul pentru ciorbă, nu era fel de mâncare, la care să nu se priceapă. Își punea pestelca și tot întreba cu ce să mă mai ajute? Aducea castraveți din grădină, îi tăia rondele și-mi spunea, cât mă odihnesc să-mi fac mască la față…Dar cum singur îmi vopsea părul – era ceva incredibil: o făcea cu atâta dragoste, atât de atent, că nici nu era nevoie să mă duc la salon…”
Plecarea Lui a spulberat cel mai frumos vis, pe care Ea îl trăiește și acum…în singurătate
Timp de 10 luni de spitalizare, feciorul Viorel venea din Houston în fiecare lună pe 2 săptămâni, ca să-l susțină, să ajute cu ce poate, să fie alături de scumpul tată. Ca un părinte iubitor, a găsit suficientă putere și curaj, să-i aștearnă în vers cele mai alese gânduri, fiind mândru de feciorul său, de noră și nepoți, toții fiind dansatori profesioniști, ducând faima dansului peste tot în lume și făcând din vis realitate.
Dragostea, fiind un stil de viață pentru această familie frumoasă, îi spune scumpul tată feciorului, în una din poeziile sale:
„De la-nceput, te strâng în brațe,/ Obrazul scump eu ți-l sărut,/ Sunt bucuros, că azi în viață,/ Faci lucrul bun, ce-ți place mult./ De mic băiat, plecat de-acasă,/ Fiind de carte tu setos,/Cutreierând întreaga lume,/ Prezinți la lume ce-i frumos./ Acum, la mii de kilometri,/ În țara Budei – spre extrem,/ Sunteți plecați la Joc cu toții,/ Ca soli ai plaiului matern./ La drept, sunt bucuros de tine,/ Găsind în viață drumul drept,/ Adesea ești în țări străine,/ Canada, Spania, Tibet./ Ce pot să-ți spun: Mi-i dor de tine,/ Să te cuprind ca tată drag,/ Să-ți spun eu multe de-ale vieții,/ Neavând pân azi eu timp s-o fac…/ Ești raza sacră de lumină,/ Nădejdea anilor cărunți,/ Tu luminezi și-n zi senină,/ Speranța vieții la părinți.”
În perioada internării, a suportat pe 8 mai a doua intervenție chirurgicală, dar situația se agrava tot mai mult. Tamara Balan a stat la căpătâiul scumpului soț, ca să-l ajute cu o alinare, cu o vorbă bună. Dânsul era fericit doar când îi vedea chipul frumos, chiar fiind și în secția de reanimare, nu înceta nici pentru o clipă să se țină de acel sentiment, care-i ușura suferința:
„S-o spun la drept, nu-mi vine-a crede,/ Că-n reanimare m-am trezit,/ Ca visul scump, ce rar apare,/ Eu am zărit chipul iubit,/ La Domnul, mă rugam într-una,/ Să mi te-aducă doar pe-o clipă,/ Să-ți văd a ochilor privire,/ Să-ți spun: Te iubesc, Tămărică!”
Trecând prin atâtea suferințe și chinuri groaznice, Ion Balan nu a încetat nici pentru o clipă să se țină de acea speranță, că totul va fi bine, dar pentru că știa ce avea să-i prezică destinul, nu ar fi vrut să plece, fără a mulțumi femeii iubite, pentru înaltul sacrificiu și dăruire: „Dragostea mea -ți sărut obrazul,/ Din suflet mare mulțumesc,/ Dar viața mea, e lângă Domnul,/ Să știi, iubito: „Te iubesc!”
Feciorul Viorel s-a întors în Houston pe 8 iulie, iar tatăl se stinge din viață pe 10 iulie….Durere, lacrimi, pierdere incomensurabilă, căci plecase cel mai bun tată din lume, plecase iubirea de o viață a Tamarei Balan, cea, care nici azi nu a încetat să-l iubească, fiind lângă el până la ultima suflare:
„ Am stat și am vorbit cu el, – povestește cu chipul brăzdat de lacrimi, doamna Tamara, – nu a vrut să știu ce durere mare are, ca să nu-mi fie mie dureros. M-a cruțat până în ultima clipă, doar îmi ținea mâna și-mi spunea: „Iartă-mă, Tămărico! Eu te iubesc foarte mult!” A plecat atât de cuminte, a plecat din brațele mele și eu nu am putut nimic să fac…”
Atunci se părea că a căzut cerul peste Ea, acea durere nu putea fi redată în cuvinte, nici acum nu crede cu adevărat că scumpul soț a plecat. În una din versurile sale, se întreabă cu deznădejde: „Poate tu, poate tu ai strigat?/ Poate tu, poate tu m-ai chemat?/ Poate numele tu l-ai rostit,/ La ființa, pe care-ai iubit?…/ O speranță aveai – numai una la viață,/ Eu am vrut ca să-ți dau ajutor/ Și ți-am spus încet: Puișor!/ Nu se poate să mori…puișor!”
După trecerea la cele veșnice a scumpului soț, Tamara Balan pleacă în America la copii. Feciorul Viorel, nora Milana și nepoții Maxim și Daniel, își făceau griji pentru sănătatea ei, căci durerea prin care trecuse, au istovit-o de tot, simțindu-se deprimată. Copiii au vrut ca mama să fie aproape de ei, căci cine ar fi putut să-i aline durerea, să-i vindece sufletul de marea suferință?
A stat un an la copii, în Houston, iar la un an de zile revine la baștină, să facă masa de pomenire scumpului soț, după care pleacă din nou…Nu a rezistat mai mult, căci peste șase luni se întoarce cu totul acasă…Nu a putut mai mult să fie atât de departe de dragostea vieții sale.
Pământul rece…nu va putea stinge focul iubirii
Un drum, ce duce spre infinitul trist și pustiu…spre zările, pe care nu le vom putea niciodată ajunge, spre lumea, pe care cândva o vom cunoaște fiecare din noi, care mai suntem pe acest pământ…Un pământ rece și sumbru, uneori cald și primitor….și roditor, pe alocuri. Și vitreg, pe unde nu pot înflori merii…
Dar trandafirii? Acei, care au fost dăruiți de atâtea ori iubitei sale. Acei, care erau frumos așternuți la căpătâiul ei în zori de dimineață, ca mirosul amețitor s-o trezească din somnul dulce…acei trandafiri, petalele cărora au înfrumusețat frumos cuibușorul dragostei la aniversarea căsătoriei,…acei trandafiri, care au întâlnit-o de atâtea ori la aeroport, la examenul de stat, la fiecare eveniment familial.
Acei trandafiri, dăruiți fără nici un prilej sau motiv de sărbătoare, pentru că cea mai mare sărbătoare a fost mereu dragostea lor, și pentru asta îi merita în fiecare zi. Unde sunt acei trandafiri?! Cine-i va bucura sufletul cu acele poteci romantice din petalele lor, care șopteau de dragoste din tălpile picioarelor desculțe, până-n creștetul capului.
Unde mai sunt acești trandafiri și cine va avea grijă să-i curețe de spini, ca iubita să nu-ți înțepe degetele fine?…Printre sloiuri de pământ, negru și rece, se plimbă acum acele degete…două mâini albe de culoarea porțelanului, mângâie o brazdă rece și neagră, iar pe mâinile albe cad lacrimi, sărate și amare…Ele cad și pe acele petale de trandafiri, în loc de roua dimineții, aduși în semn de aleasă prețuire, pentru cel, care i-a crescut cu atâta dragoste, pentru iubita vieții sale…Iubiții lui trandafiri Sophie Loren…
„Iartă-mă, Ionele! Am venit să-ți spun cât de mult îmi lipsești și cât de mult te iubesc! Dar și să te bucur. Știu că mă vezi acum din ceruri, dar foarte mult aș vrea să-mi fii alături! Aș vrea să-ți simt prezența la Concertul jubiliar al meu. Ții minte cât de tare ai vrut să-l organizăm împreună? Acesta a fost un vis al nostru, pe care nu am reușit să-l împlinim împreună, așa cum te-ai grăbit să pleci și nu ai putut aștepta nunta noastră de aur…
Eu știu, că ai fi vrut să-mi faci cea mai frumoasă sărbătoare de ziua mea! Și eu aș vrea să-mi fii alături, Ionele! Să mă blagoslovești de acolo din ceruri…Și vreau să-l dedic ție acest concert jubiliar, în memoria și amintirea ta, dragul meu! Vezi, tu întreaga viață mi-ai adus trandafiri, ca să-mi spui că mă iubești… Acum eu ți-am adus trandafiri, cei mai frumoși, și să știi că te voi iubi mereu, oriunde nu ai fi, dragostea ta eu o port mereu în sufletul meu…”
Astea spunând, cu chipul trist și îndurerat, Tamara Balan, așeză cu dragoste acei frumoși trandafiri, ceru iertare de la scumpul soț, invitându-l la evenimentul, cu prilejul celor 50 de ani de activitate și aniversarea de 70 ani din ziua nașterii…
Pe aripi de cântec… în La major
Atmosfera unui eveniment incendiar a dominat pe 6 iunie 2024, în sala de concerte a Centrului Cultural din orașul Drochia, care a primit cu ospitalitate multă lume selectă la Concertul jubiliar „Pe aripi de cântec în La major”, dedicat celebrei soprane Tamara Balan, cu prilejul aniversării de 50 de ani de activitate și onorabilului jubileu de 70 ani din ziua nașterii.
În spațiul foto, amenajat în contextul sărbătorii, oaspeții au făcut poze cu protagonista evenimentului, adresând frumoase mesaje de felicitare și primind în dar câte un CD cu 14 piese de muzică clasică din repertoriul sopranei. A fost un concert jubiliar de zile mari, cu personalități notorii din țară, România, Italia: foști discipoli ai sopranei, artiști cu renume național și internațional, care au evoluat în recital, împărtășind bucuria acestui spectaculos eveniment, susținut de Orchestra de muzică populară „Crăișorii”, dirijor Vitalie Țurcanu.
Lacrimi de bucurie, îmbrățișări și mesaje emoționante au fost adresate omagiatei de foști colegi de breaslă, discipoli, rude și prieteni, care au întregit atmosfera unui spectacol memorabil, ce a captat atenția publicului spectator timp de câteva ore.
Un frumos omagiu a fost adus regretatului Ion Balan, pentru care acest spectacol a fost un vis al vieții lui, alături de scumpa soție – prietenă, colegă de breaslă, iubită – cea mai tandră și adorată femeie, care a fost pentru el sensul desăvârșit al vieții! Dar…nu a fost să fie, căci suntem prea mici în fața Destinului.
O surpriză neașteptată a fost apariția în scenă a feciorului Viorel Balan, revenit din Statele Unite ale Americii, în special pentru evenimentul aniversar al mamei sale, dar și la jubileul de ziua nașterii. Comentariul moderatorului i-a impresionat la maximum pe mamă și fecior:
„Câte lacrimi de bucurie,/ Dar Domnu – așa a vrut să fie,/ Să vină azi scumpul fecior,/ Cel așteptat cu-atâta dor…./ Dragostea lui e-atât de mare,/ Că a trecut mii de hotare,/ Dorește-i azi un bun venit,/ La feciorașul tău iubit!”
Soprana Tamara Balan a fost decernată cu Trofeul jubiliar și Testimoniu de Noblețe din partea președintelui raionului Drochia, Vasile Cemortan, cu Diplomă de Gratitudine din partea președintelui fondator al Academiei Națiunii Române, membru titular, Valeriu Mocanu, din partea primarei de Drochia, Nina Cereteu; cu flori și cadouri de preț din partea foștilor colegi, discipoli, prietenilor și rudelor. Sala arhiplină de spectatori când se ridica, când se așeza, susținând cu ovații și aplauze evoluarea sopranei.
Finalul a fost unul spectaculos, fiind interpretată piesele, pe care le iubea nespus de mult Ion Balan: piesa „Libiamo” din opera Traviata de Djuzeppe Verdi, și renumita piesă „Solovei” de Aleabiev, în semn de aleasă recunoștință și omagiu pentru iubitul soț, în amintirea dragostei lor nemuritoare, rămase peste ani ca un testament pentru eternitate.
A rămas să cânte pentru oameni, aducând omagiu dragostei eterne
Munca de o viață a dat roade bogate, având copii realizați, nepoței împliniți și o pleiadă de foști discipoli, azi -personalități cu nume sonor, ce duc faima muzicii populare, clasice și ușoare în toată lumea. În pofida tuturor greutăților și încercărilor vieții, dragostea dintre Ion și Tamara Balan, a fost și va rămâne simbolul iubirii divine și o poveste frumoasă, ce va dăinui peste ani. Toți acei care-i cunoșteau, spun și astăzi, că nu au văzut pereche mai frumoasă, și o dragoste atât de mare, ca a lor.
Mereu însetată de tot ce e frumos, de baștină, de oameni, de cântec, Tamara Balan și azi, la o jumătate de secol de muncă prodigioasă, ne vrăjește cu vocea inconfundabilă, pentru că cântecul și dragostea au fost și vor rămâne esența desăvârșită a vieții.
Și după cum afirmă celebra soprană : „Dacă aș trăi o viață din nou, aș alege să cânt și să iubesc, căci numai astfel simt că trăiesc! Numai astfel simt, că voi urma cu credință în suflet, din îndemnul inimii, veșnica amintire pentru iubirea vieții mele, căci el mă binecuvântează și acum din ceruri, fiind mereu în gândul și inima mea…ca și în ziua, când mi-a închinat prima lui dedicație, recunoscând, că până la mine nu a mai scris versuri pentru nimeni în astă lume:
„A fost o seară înstelată,/ Cu tine când ne-am întâlnit,/ Ți-am spus încet, că-mi placi de-odată,/ Și iată, că nu m-am greșit./ Ți-am dăruit o stea strălucitoare,/ Din ceru-nalt și înstelat,/ Iar tu, mi-ai fost mulțumitoare,/ Cu-o altă stea- neapărat./ În toată seara noi pornim,/ Spre drum, la „banca fericirii”,/ Mergând la braț, la cer privim,/ Cuprinși până în zorii zilei./ Eu îți strângeam mânuța ta,/ Privind la chipul îngeresc,/ Coșița lungă-ți mângâiam,/ Și îți șopteam: „Eu te iubesc!”/ Noi am știut să păzim bine,/ Iubirea ce s-a-nfiripat,/ În vraja nopților senine,/ Iubire veșnică-am jurat…/
Această primă dedicație a scumpului soț, precum și carnetul cu poezii, doamna Tamara le păstrează cu sfințenie, recitindu-le iarăși și iarăși, fiind balsamul tămăduitor al sufletului.
Încă multe cântece ne va dărui celebra soprană Tamara Balan, cea care a educat și a crescut zeci de promoții, care au devenit peste ani personalități celebre de nivel internațional și mondial, precum: Natalia Proca (Maestru în Artă), Valentin Butucel (Artist Emerit din Republica Moldova), Oxana Stati, interpretă de muzică populară, Natalia Roman, soprană din Italia, Sorin Canțîr, Aurel Ciobanu, renumit țambalagist (România), Oxana Filip, Prim dirijor la Corul feminin (AMTAP) ,,Renaissance”, profesor universitar, catedra muzică; Vlad Lebedi, tânăr compozitor; Iana Baltaga, conducătoare a ansamblului de copii „La, La, Chit”; Natalia Coliban, directoare a Școlii de Muzică din or. Cricova;
Familia Creciun Vadim și Liuba, formația de muzică ușoară din comuna Băcioi, Școala de Muzică; Crețu Sanda, profesoară de canto, Chișinău; Vitalie Lozovan, director al Școlii de Muzică din or. Drochia; Oxana Granevschi-Zvarici, Viorel Cucereavîi și Victor Sărbușca, profesori la Școala de Muzică Drochia; Irina Plămădeală, profesoară de canto în SUA; Irina Mîrzenco, interpretă de muzică ușoară, Chișinău; Leahu Patricia, urmează studiile de canto academic în Germania, Ilie Ștefanesa, discipol, care la vârsta de numai 4 ani a devenit „Mini Mister al Lumii”, revenind din SUA cu 4 medalii de Aur.
Și toate aceste succese remarcabile, distinsa soprană Tamara Balan le-a cucerit, grație dedicației, înaltului profesionalism, susținută în toate de iubitul soț, cel, cu care a împărtășit urcușuri și căderi, bucurii și greutăți, clipe de fericire și momente mai triste, dar au mers mereu împreună pe drumul vieții și a nobilei vocații, nesfidați de nimeni, pentru că cel mai puternic înger păzitor le-a fost dragostea, iar cea mai fidelă amică le-a fost muzica.
Și acum, la onorabila vârstă de 70 de ani, celebra soprană Tamara Balan, continuă să ne uimească cu vocea de privighetoare, care trezește fiori, atingând struna sufletului fiecărui, care a avut prilejul s-o asculte măcar o singură dată…Și va continua să cânte, atât cât din cer o va veghea dragostea vieții sale, cel, care o urmează în vis oriunde…Întreaga esență, ce o definește cu desăvârșire rămâne a fi acea dragoste înălțătoare, cât viața de mare, scrisă în La major – cea mai sublimă notă, prinsă de portativul sufletului, ca o mărturie sfântă a dragostei eterne
Numai din IUBIRE și de DORUL LUI va trăi sperând, numai din IUBIRE și de DORUL LUI, va visa cântând.
Delia DUMITRESCU
