În Săptămâna Mare, gospodinele nu prea au timp de odihnă. Iar o rânduială importantă pentru acele femei care țin la tradițiile prinse de la mame și bunici este coacerea păștii. Printre aceste gospodine este și Nadejda Leontoe din satul Volovița.
În Joia Mare, femeia obișnuiește să coacă pasca, așa făcea mama ei, așa făcea și bunica. Presoară făină, plămădește aluatul, la ai săi peste 70 de ani pare la fel de iute ca în tinerețe. „Pasca de casă este mai bună decât cea cumpărată de la magazine, de asta noi o coacem în cuptorul nostru. Facem focul cu lemne, astfel pasca este mai gustoasă decât cea coaptă în cuptorul electric. A coace pască am învățat de la mama și de la bunica. Noi am fost mulți copii în familie, și când mama cocea de Paște eu o ajutam, stăteam lângă dânsa. Deja când am ajuns eu bunică, îmi învățam nepoții. Am o nepoțică mai mare, care își punea șorțuleț, basma și crea fel de fel de flori din aluat. Mamă noastră făcea mereu pască în Joia Mare. Unii o coceau vinerea, dar mama zicea că în această zi se scoate aerul. Și în timp ce mama cocea pasca, tata făcea curățenie pe afară. Tot joia făceam și deniile, aprindeam focul în grădină, ieșea fum tot satul. Focul se făcea din paie, gunoaie, mai strângeam ciocleje de la animale, nu din anvelope ca acum”.
După ce a mestecat bine brânza cu ouă, împletește cu dibăcie vița cu care va face forma crucii pe pască. Mâinile nu-i stau locului nici o clipă. „Tata mergea cu grâu la moară și făcea făină, tot din ea coceam și pasca. Cuptorul îl foloseam la Crăciun să coacem colaci, iar de hram – pâine și învârtită. Ca să le reușească pe toate, mama se scula uneori și cu noaptea în cap, pe la două, ca să dovedească ziua să facă alte lucruri. Aluatul se punea la dospit, neapărat la călduț. Țin minte cum așteptam Paștele, iar mama când scotea pasca din cuptor, mirosea frumos toată casa. Noi rupeam câte o bucată și fugeam să mâncăm în spatele casei, iar mama ne ocăra. Atunci noi țineam tot postul, era strict, cu mare nerăbdare așteptam Paștele, iar până în această zi mâncam și noi ce aveam pe lângă casă. Atunci copiii luau ouăle, după ce se vopseau, și le ascundeau în pat, sub plapumă. În zilele de astăzi, dacă se mănâncă bunătăți în toată ziua, nu mai fură nimeni nici ouă și nici pască. Noi vedeam mâncăruri mai pe alese doar la Crăciun și la Paște, în schimb am crescut sănătoși și voinici, acum lumea are bunătățuri și în fiecare zi, dar sunt bolnavi. Iată și Pasca cu care noi plecăm la sfințit acuși e gata, anume pasca cu brânză. Mai este și pasca dulce, anume cozonacul, el se făcea în cănuțe sau cratițe pentru copii mici”.
Paștele era așteptat de mici și mari, deopotrivă. Copiii mai norocoși primeau câte o haină nouă sau o pereche de încălțăminte în ziua de Paște, alții se mulțumeau și fără ele, iar ciocnitul ouălor făcea deliciul tuturor. Apropo de straie, nevestele proaspăt măritate aveau portul lor deosebit pentru această zi. „Era la noi o tradiție, fetele care se măritau toamna veneau la slujba de Paște în rochia de mireasă. La Blajini tot. Lumea vorbea: „vedeți, ea s-a măritat toamna asta, vedeți e cu rochie de mireasă”. Eu așa am apucat. Unele nu prea încăpeau în rochii că erau deja însărcinate. Mulți dintre creștini veneau la biserică de cu seară, anume când se începea slujba de înviere. Dar erau și din cei care alegeau să vină doar în zorii zilei la sfințit. Ziua de Paște era cam așa: lumea mânca sfințit, se odihnea acolo oleacă, apoi pleca la biserică, luau pasca învelită într-un ștergar și mergeau la nași. Pe urmă se duceau la fini. La Crăciun era tot așa.”
După ce a făcut forma păștii, mătușa Nadejda așează cu grijă brânza în cele patru spații. Apoi unge cu ou mai întâi coroana de aluat, altfel, dacă începe cu brânza, ea se împrăștie pe aluat și nu este frumos, îmi destăinuie micul ei secret gazda. Și încă ceva, ea nu schimbă ouăle de casă pe cele de la magazin, ale noastre sunt mai galbene, susține interlocutoarea mea. „Tare mult am copt în viața mea, tare mult. La mine așa era legea: noaptea, când toți dormeau, eu mă sculam și coceam. Când se trezeau ai mei dimineața, erau gata și plăcintele, și pasca și tot. Nu doream să mă deranjeze nimeni. Iar cât privește postul, cel adevărat este dacă-l ții de la început până la sfârșit, dar nu o săptămână. Amu zic unii că nu mănânc trei zile ori o săptămână și mă duc să mă împărtăș. Postul este bun și pentru sănătate. Eu tot țin post și mă simt chiar foarte bine, când e dezlegare la vreun fel de mâncare mă simt mult mai rău decât dacă nu mănânc de frupt. Mai ales că Dumnezeu îți dă putere să-l ții.” Femeia îmi povestește despre vremurile pe care le-a prins, fiind convinsă că erau cu totul alte timpuri și alți oameni. „Pe atunci se spălau rufele într-un ciubăr, era așa un fel de cadă de lemn. Țin minte și acele cămășuțe care le spălau, erau albe și cu mânecuțe cusute. În ogradă era verdeață, troscot, și bunica întindea hainele acolo la soare ca să se ghilească, adică să fie înălbite de soare. Nu erau detergenți ca azi pe atunci, nici șampon nu era. Ne spălam capul cu cenușă, se strecura apa printr-un material, și se făcea un păr moale.”
A prins și vremurile când a sărbători Paștele era egal cu a merge împotriva politicii statului. Taman în sâmbăta Paștelui erau chemate la pus tutun, veneau și le luau de-acasă, și nu avea ce face, lăsa lucrul și mergea. Apropo, doamna Nadejda a lucrat vreo 35 de ani la tutun, iar de o perioadă și-a regăsit menirea la bucătărie, mai întâi la școală, apoi la o cafenea. Cât privește Paștele în perioada sovietică, zice că era norocoasă că anume în satul lor biserica nu fusese închisă. „La noi, la Volovița, era, îmi pare că, unica biserică din raion care nu a fost închisă deloc. Și veneau la noi oameni din Redi-Cereșnovăț, Parcani, Voloave, Trifăuți, Inundeni și Zastânca. Toți veneau de cu seară, apoi se urcau sus în clopotniță, și acolo lumea se odihnea. La noi era plină biserica, și tare frumos mai era. Erau mai mulți bătrâni la Volovița care țineau ca biserica noastră din sat să nu se închidă. La careu, scădea nota la purtare și te ocăra dacă afla că ai fost la sfințit pasca. Veneau comuniștii la biserică și păzeau ca să nu meargă lumea la sfințit pasca. Nu era bine atunci, dar acum da, ai libertate, du-te măcar și dormi la biserică. Acum toți se botează și se cunună, dar atunci nu se permitea. Uneori se cununau sau se botezau noaptea, cu ferestrele închise, să nu vadă și să nu știe nimeni.”
Are ce povesti despre Paște și viața ei că nu încap într-un ziar atâtea memorii. Iar cele mai deosebite erau la masa de sărbătoare, când cântau cu toții „Hristos a înviat”. Tatăl ei avea o voce excepțională, nu în zadar i-au propus după armată să facă parte din corul armatei sovietice, dar el nu a vrut. Din vorbă-n vorbă, pasca este gata de a fi pusă în cuptor, iar acesta are menirea sa de secole să transforme chinul gospodinei într-o pască cu care poți fi mândră când mergi la sfințit bucatele în dimineața de Paște.
