Când auzim cuvântul „război”, ne gândim la front, la arme, la soldați. Dar există o luptă tăcută, purtată departe de linia focului — lupta celor care rămân. A mamelor, a soțiilor, a familiilor care învață să trăiască între dor și incertitudine. Aceasta este doar una dintre paginile întunecate ale războiului din Ucraina.
Voi aduce în fața cititorilor adevărul din prima sursă. Chiar dacă nu am fost nici în spatele frontului, nici în prima linie, veți auzi mărturiile oamenilor, care trăiesc zi de zi acest calvar, și pentru care războiul este o rană deschisă.
Este povestea Dianei Andriushchenko — o femeie originară din Republica Moldova, stabilită la Kiev de 9 ani, alături de soțul ei din a doua căsătorie, Veaceslav, băștinaș din Vinița. Este cea care trăiește războiul prin fiecare apel întrerupt și fiecare mesaj scurt de pe front. O poveste despre despărțire, rezistență și dragoste, într-o lume în care „acasă” nu mai este un loc sigur.
Aici sunt vocile celor care luptă și supraviețuiesc la limita dintre viață și moarte – mărturii din umbra războiului…
O amintire mai dureroasă decât rănile…
Pentru Diana, războiul nu este ceea ce vede la televizor, este ceea ce aude în vocea soțului ei.
„După câteva săptămâni, ajungi să crezi că așa miroase lumea”, spune ea, cu voce joasă. – Pentru cei de pe front, foamea, frigul și oboseala au devenit o rutină.”
Pământul fumegă după rafalele de foc care nu încetează nicio clipă. Aerul e greu, saturat de mirosul înțepător de obuze, metal încins și pământ ars. Așa arată câmpul de luptă prin ochii Dianei, care trăiește războiul prin nopți nedormite și rugăciuni șoptite.
Din fragmentele pe care le primește, își imaginează infernul prin care a trecut soțul ei: clădirile prăbușite, transformate în ruine, mai păstrează ici-colo câte un ascunziș, în care se pot adăposti câțiva oameni. Acolo, soldații răniți sau istoviți își agață speranța că vor supraviețui următoarei rafale de drone și gloanțe. Cei căzuți rămân adesea pierduți sub dărâmături sau sub focul continuu al inamicului, fără ca cineva să-i poată recupera.
Un episod cutremurător de pe câmpul de luptă din Marinka, povestit de soțul ei a rămas adânc întipărit. Această istorie a spulberat orice urmă de imaginație sau percepție superficială despre realitatea crudă a războiului.
Un soldat zăcea mort de două zile, la câțiva metri de poziția lor. Orice încercare de a-l aduce înapoi însemna moarte sigură. Prin fumul gros, Veaceslav și câțiva camarazi, au observat ceva mișcându-se grăbit spre trupul neînsuflețit. La început au crezut că e o umbră, o iluzie. Apoi vântul a risipit fumul.
Nu era singur…
Șobolani uriași, înfometați, se strecurau printre ruine și sfâșiau cadavrele, rămase pe câmp. Soldații au aruncat cu pietre, cu bucăți de cărămidă, au tras focuri de armă, dar animalele reveneau, încăpățânate, ocolind gloanțele. Când au reușit să doboare pe unul din „oaspeții nepoftiți”, au rămas înmărmuriți: după dimensiunea corpului, șobolanul era aproape cât o arma de luptă „Kalașnikov”!
„Atunci au simțit pentru prima dată că nu mai au putere”, – mărturisește Diana. – Nu doar războiul îi învingea, ci și aceste momente groaznice…”
Două lumi, o singură inimă – acasă, dar cu inima pe front
Viața Dianei s-a schimbat complet în ultimii ani. Siguranța a fost înlocuită de așteptare, iar lucrurile simple au devenit un lux.
„Ne spunem mereu că împreună putem trece peste orice”, – spune ea. – În acești patru ani de când a început războiul, ceea ce conta înainte a devenit nesemnificativ, iar lucrurile mici — o zi fără alarme, un mesaj de la cei dragi – au căpătat o valoare uriașă. Războiul mi-a luat multe, dar am devenit mai puternică, chiar dacă nu mi-am dorit asta. Am învățat să prețuiesc oamenii, pacea și fiecare zi trăită.”
Departe de copiii ei — Milena și Maxim — învață să trăiască cu dorul:
„Dorul de copii e genul de dor care nu se „obișnuiește”, doar înveți să trăiești cu el. Sunt zile suportabile și zile care dor fizic, mai ales când știi că copiii tăi și-ar dori o îmbrățișare, sau prezența ta la ceva important pentru ei.”
Legătura lor se ține prin câteva minute de vorbă, mesaje scurte, prezență constantă, chiar și de la distanță.
Revenită acasă, Diana recunoaște, că inima ei a rămas pe front, alături de soț. Între dor și teamă, trăiește fiecare zi în așteptare… pentru că uneori nu ai de ales.
Uși deschise pentru cei care fug de război
În dimineața de 24 februarie 2022, un sunet de telefon a schimbat totul. Războiul începuse. Diana se afla în satul de baștină, pentru a petrece câteva zile în liniștea locurilor natale, fără să bănuiască faptul că viața ei avea să se schimbe brusc.
În scurt timp, casa Dianei din Drochia a devenit refugiu pentru oameni care fugeau din calea bombardamentelor. În timp ce încerca să proceseze vestea, primele valuri de refugiați începeau deja să treacă granița. Pentru Diana, războiul nu mai era doar o știre la televizor, ci o dramă care îi atingea direct familia și oamenii dragi. Nu știa că vizita ei se va transforma într-o misiune de suflet.
Gestul de a-și deschide casa a venit firesc. Războiul din Ucraina aducea zilnic oameni speriați peste graniță, iar Diana nu a putut rămâne indiferentă. Astfel, s-a trezit în mijlocul unei povești de solidaritate și umanitate în fața tragediei războiului.
Aproximativ 16 persoane – copii și adulți – au găsit adăpost sub același acoperiș, printre ei, și o fetiță de doar două luni.
Fără planuri sau pregătiri, Diana a făcut ceea ce a simțit: a oferit un loc sigur, un acoperiș pentru cei care își părăsiseră în grabă casele. Fiecare venea cu propria poveste de fugă, cu bagaje puține și cu speranța că, măcar pentru o vreme, vor găsi liniște. Găzduise și două fetițe de 5 și de 7 ani, iar peste două zile venise după ele părinți din Cehia.
Zilele petrecute împreună au fost pline de emoții. În jurul aceleiași mese, oameni necunoscuți au devenit o comunitate unită de aceeași dorință – pacea și întoarcerea acasă.
Ziua în care frica a devenit realitate
Nicio femeie nu poate primi liniștită vestea, că soțul ei va pleca pe front. Acesta a fost momentul în care totul s-a rupt.
„Am primit vestea ca pe o lovitură care mi-a tăiat respirația.
Mai întâi a venit frica, rece și ascuțită, apoi neputința. Am încercat să par puternică în fața lui, să zâmbesc, să-l încurajez, dar pe dinăuntru simțeam cum se prăbușește totul, ca o casă lovită de bombardament.
Gândul că l-aș putea pierde mă urmărea ca o umbră, zi și noapte, și fiecare clipă alături de el a devenit, dintr-odată, neprețuită. De asemenea, mă temeam de singurătate, de responsabilitatea care urma să cadă doar pe umerii mei și de viitorul incert.”
Puterea a venit din relația lor. Diana înțelegea că ziua de mâine nu-i mai era garantată, dar învățase să transforme teama în curaj, iar disperarea în răbdare, și, principalul – să nu cedeze.
„În cazul nostru, războiul ne-a apropiat și ne-a făcut relația mai puternică, – afirmă Diana. Am învățat să ne susținem reciproc prin înțelegere și comunicare deschisă. Chiar și atunci când apar temeri sau obstacole, împreună putem depăși orice situație.”
Viața sub alarmă
După începutul războiului, nopțile liniștite au dispărut. Sirenele îi trezeau, iar subsolul clădirii a devenit adăpost.
Înainte ca războiul să le schimbe viața, mama Dianei venea adesea în vizită la Kiev, împreună cu nepoții. Pentru familie erau momente obișnuite de revedere – zile, în care se bucurau din plin de timpul petrecut cu cei dragi.
După începutul conflictului însă, aceste vizite au căpătat o cu totul altă dimensiune. În timpul nopții, când începeau bombardamentele și sirenele de alarmă, toți se grăbeau să coboare în subsolul clădirii, locul care devenise adăpostul lor temporar. Acolo, în spațiul întunecos, încercau să se simtă în siguranță, așteptând ca pericolul să treacă.
Pentru copii, era greu de înțeles, de ce trebuia să se trezească în miez de noapte și să se ascundă, iar pentru adulți fiecare alarmă era o nouă încercare.
În acel spațiu rece, familia a învățat ce înseamnă puterea de a rămâne împreună, chiar și în cele mai dificile clipe.
Frontul și pierderile care nu se vindecă
Veaceslav Andriushchenko, după două luni de pregătiri militare, a fost mobilizat după un an, pe pozițiile de luptă din Marinka, regiunea Donețk. Acolo, camaraderia devine o formă de supraviețuire.
Între soldați se creează legături care țin loc de familie. Dar fiecare pierdere lasă urme adânci.
I-a împărtășit Dianei, cât de mult contează sprijinul reciproc pe câmpul de luptă și cum legăturile strânse dintre ei reușesc să facă față celor mai dificile momente.
În mijlocul focului, prietenia lor nu e doar un cuvânt – e un scut invizibil, o ancoră, care îi ține în viață. Fiecare poveste e încărcată de respect pentru oamenii cu care luptă cot la cot. Este despre cei care au împărțit ultima bucată de pâine, care și-au sacrificat viața pe câmpul de luptă, lăsând cicatrici nevindecate. Durerea nu dispare. Se transformă în motivație.
Uneori, în nopțile petrecute în tranșee, sub zgomotul strident al bombardamentelor, Veaceslav știa un simplu adevăr: unica forță, care îl ridica de fiecare dată – era în amintirea celor căzuți și dorința de a le onora sacrificiul. Era în iubirea Dianei, în dorința de a merge mai departe și în credința că fiecare zi supraviețuită îi va da șansa ca să lupte pentru tot, ce contează cu adevărat.
Mesaj din inima războiului…
În lipsa luminii și a căldurii, oamenii continuă să reziste.. Mesajul transmis de Veaceslav Andriushchenko, este o mărturie a bărbăției, curajului și dragostei de viață, care inspiră încredere și admirație față de bravii soldați ucraineni. Mesajul lui este simplu și direct: războiul este o realitate dură, care nu ar trebui să existe.
„Salut! Sunt Veaceslav, cetățean al Ucrainei.
Sunt persoana care nu din auzite știe ce înseamnă războiul. În anul 2023 am luptat în subunitatea trupelor de asalt aeropurtate din regiunea Donbas. Știu ce înseamnă orașe ruinate, sate distruse. Știu ce înseamnă alarmă, rachete, drone – prin asta am trecut și trec chiar eu. Vreau să vă spun, ca este foarte greu fizic, psihologic: războiul este ceva groaznic, ce nu ar fi trebuit să fie în secolul XXI, dar, din păcate, s-a întâmplat.
Cea mai mare dorință a mea este sa se termine războiul în Ucraina și niciodată, nici într-un colț al lumii să nu fie ceea, prin ce trece acum Ucraina: alarme, atacuri masive pe scoli, grădinițe, stații electrice, maternități, blocuri de locuit.
Acum, la moment, nu avem lumină, în multe blocuri nu este căldură, dar ucrainenii rezistă, pentru ca noi suntem datori să învingem, și cred ca așa va fi!
Toate țările trebuie să susțină Ucraina, să creadă nu numai în televiziune sau rețele de socializare, care adesea dezinformează, spunând că Ucraina atacă și bombardează. Credeți pe acei oameni care au fost, au văzut și cunosc ce înseamnă război.
Trebuie să cunoașteți adevărul: Ucraina nu a trecut nici o graniță străină, nici un soldat sau tanc ucrainean nu au atacat si nu au trecut alte hotare. Vă îndemn să susțineți Ucraina și totul va fi bine!”
Visul unei vieți împreună, care ne dau putere
„Când mă gândeam la el acolo, aveam o singură dorință: să se întoarcă viu acasă, – spune cu lacrimi în ochi Diana. – Să-l pot strânge din nou în brațe, să-i simt bătăile inimii aproape și să ne bucurăm de fiecare clipă, de fiecare zâmbet, de fiecare cuvânt. E foarte greu să fiu departe de el, dar speranța că vom fi din nou împreună îmi dă puterea să rezist.
Tot ce-mi doresc este ca familia mea să fie sănătoasă, iar primul gând înainte de somn se îndreaptă mereu către cei dragi și momentele frumoase: să avem zile liniștite, clipe de pace sub un cer senin și să ne bucurăm de viață.”
Rămâneți oameni în vremuri grele!
Povestea lor nu este doar despre război. Este despre oameni. Despre o mamă care își vede copiii printr-un ecran. Despre un soț care luptă pentru țara lui. Despre o familie care refuză să se destrame, chiar și atunci când mii de kilometri și un front de luptă stau între ei.
„Viața familiilor mixte, prinse între două țări și un război, nu e deloc ușoară. Dar există putere în bunătate, grijă și adevăr”, spune Diana.
În mijlocul războiului, oamenii trăiesc fiecare zi cu speranță. Pentru că puterea nu stă doar în arme, ci în iubire și în dorința de a fi împreună. Să fim buni unii cu alții, să avem grijă de cei dragi și să nu ne lăsăm pradă zvonurilor. Adevărata lumină rămâne în inimile noastre. Păstrați-o vie – pentru voi, pentru lumea pe care o visăm cu toții: o lume de pace. Doar așa putem supraviețui și rămâne oameni în vremuri de război.
Un mesaj pentru Moldova
„Soția mea e cetățeancă din Moldova, care tot timpul mă susține, și eu îmi doresc cel mai mult ca Moldova și cetățenii ei să nu simtă și să nu treacă prin ce trecem noi, – spune, cuprins de emoții Veaceslav. – De aceea, ajutați Ucrainei! Credeți numai în ceea ce voi înșivă ați văzut. Credeți în adevăr, în victorie, mergeți pe drumul vostru, așa cum vrea să meargă Ucraina! Nimeni nu trebuie să vă spună cum și unde să mergeți, cu cine să fiți prieteni și cu cine nu. Cu toți trebuie să trăim bine, război nu trebuie la nimeni! De aceea apărați-vă țărișoara, luptați pentru ea, păstrați valori istorice și culturale, păstrați limba, credința și totul va fi bine!”
Mesajul lui Veaceslav este un apel la luciditate și solidaritate. Războiul nu înseamnă doar front. Înseamnă oameni care așteaptă, care speră și care rezistă.
În fața suferinței și a încercărilor prin care trece Ucraina, este important să fim alături de cei care își apără casele, familiile și dreptul fiecărei națiuni de a trăi liber.
Pacea este o valoare care trebuie protejată, pentru că dincolo de orice conflict, rămâne un lucru esențial: oamenii și legăturile care îi țin împreună!
Ala BUGAI
