În satul Șolcani, acolo unde dealurile se pierd în orizont și unde serile de vară adună oamenii la marginea drumului, trăiește o femeie care pare să fi cuprins în suflet întreaga istorie a locului. Numele ei este Maria Mânzat, iar anii vieții – 76 la număr – au lăsat în urma lor o biografie simplă, dar adâncă, precum brazda unui plug care taie cu răbdare pământul.
„Sunt născută chiar aici, în Șolcani, deci este satul meu de baștină. Sunt născută în anul 1949, am ani de ajuns… acuș o să am 77”, spune ea. Maria a fost singură la părinți. Tatăl a plecat din viață devreme, iar mama i-a fost și sprijin, și prieten, și dăscăliță de viață. Mama era o femeie simplă, bucătăreasă la brigada de tractoare. „Mama pentru mine a fost și mamă, și tată… mă bătea, dar nu cu răutate, ci cu dragoste, ca să înțeleg ce înseamnă să fii om. Îi mulțumesc din suflet, chiar m-a făcut om”.
Copilăria, în ciuda lipsurilor, a fost plină de lumină. Mahala fremăta de copii și de jocuri. Nu existau telefoane, nu existau jucării sofisticate, dar era multă imaginație și multă viață. „Era secetă și auzisem că dacă îngropi păpuși, atunci o să ploaie… și așa am făcut. Făceam păpuși din cârpe, le coseam rochițe, băieții săpau gropi, le făceam sicriu din pănuși de păpușoi și le plângeam ca pe niște morți adevărați”, povestește ea, zâmbind.
În casă, mama îi dădea sarcini – să termine o treabă înainte de a ieși la joacă. Lecția muncii s-a întipărit pentru totdeauna. Și tot în copilărie a învățat diferența dintre generații. Recent, navigând pe internet, a găsit un video în care un nepoțel își întreabă bunelul: „– Bunelu, da cum voi înainte ați trăit fără telefon?” Iar răspunsul bunelului a fost o lecție amară: „– Ca și voi acum, fără soviste și fără rușine.” Maria l-a reținut ca pe o observație despre lumea de azi, care, chiar dacă are totul la îndemână, pare să piardă esențialul.
Maria a învățat primii ani la școala din sat, apoi la Șeptelici. Îi plăcea cartea și, mai ales, îi plăcea să observe cum profesorii știau să aprindă în suflet scânteia cunoașterii. La început și-a dorit să devină profesoară de limbă, pentru că avusese o dascăliță severă, dar extraordinar de bine pregătită. „Foarte mult depinde de profesorul care îți predă… Eu aici, la Șolcani, am avut o profesoară severă, dar ne dădea cunoștințe. Mai târziu, la Șeptelici, profesorii s-au schimbat, anturajul la fel, și gata – m-am dus la matematică.”
A urmat Institutul Pedagogic din Bălți, la Facultatea de Fizică și Matematică. Acolo și-a descoperit adevărata chemare – cea de pedagog. Nu fusese visul mamei, care o vedea medic, dar a fost alegerea sufletului ei. „Îi mulțumesc lui Dumnezeu fiindcă mi-a plăcut profesia asta și îmi place și acum. Profesorul e a doua mamă”, mărturisește Maria.
La doar 18 ani s-a căsătorit, iar la 19 l-a născut pe primul său copil, băiatul Marin. După el, au urmat două fete gemene, o surpriză neașteptată, dar plină de bucurie. Familia era mare, frumoasă, unită de dragul de carte. O singură carte luată de la bibliotecă trecea prin mâinile tuturor – mai întâi ale Mariei, apoi ale soțului, ale copiilor și, la urmă, ale mamei.
Anii tinereții au fost și ani de muncă. Maria a lucrat întâi la Bulboci, apoi s-a întors în satul natal. Soțul rămăsese fără părinți, iar ea era singură la mama. Era firesc să se așeze la Șolcani, acolo unde avea rădăcinile. Din 1970 și până astăzi, satul a fost pentru ea centrul lumii.
Maria Mânzat a fost pedagog de matematică, apoi director de școală timp de 23 de ani. După moartea soțului a revenit la catedră. Și mai apoi, s-a pensionat… „Duc dorul când trec copiii pe lângă mine… ies în drum și îi privesc din urmă. Tare am iubit și iubesc copiii. Când aud că vorbesc de un profesor de bine, mă bucur și eu, iar când aud de rău, mă doare inima. Profesorul e a doua mamă.”
Ea a prins vremurile când copiii erau dornici de carte și aveau un scop în viață. Acel scop ca să învețe și ca să trăiască mai bine decât părinții lor. „Copiii de atunci erau siliți să muncească acasă și vedeau viitorul lor. Dacă învățau, știau că nu vor munci ca părinții. Acum părinții le pun totul înainte, și ei văd numai banul… cartea nu. Îmi pare rău, dar așa e…”, spune cu tristețe.
Deși anii au trecut și sănătatea nu-i mai permite să muncească, Maria nu s-a retras în singurătate. În fiecare duminică seara, la ora opt, se adună împreună cu alți pensionari în fața primăriei. Primarul pune muzică, iar oamenii dansează, povestesc, râd și aduc bunătăți de casă. „Suntem vreo 30 de oameni. Într-o duminică cineva aduce plăcinte, în alta turte, eu am adus gogoși… Suntem prietene cu Claudia Purici și nu facem un pas una fără alta. Ne bucurăm că oamenii participă activ la așa întâlniri.”
Privind înapoi, Maria își amintește și de anii de școală, unde, alături de alte opt fete, era mereu în centrul poznelor. „Luam ață de mosorel și legam de picioarele la muscă. Când intra profesoara, le dădeam drumul și se făcea un bâzâit… Învățătoarea chema directorul. Nu am fost certate de director, căci fata directorului era la noi în grupă. Eram și bune la carte, dar și bune la năzbâtii”, spune ea.
Mama Mariei a trăit până la 92 de ani. În ultimul an, i-a spus fiicei o vorbă care i-a rămas ca o pecete în suflet: „Marusea, eu am să mor anul acesta și tare-mi pare rău că atunci când e mai bine de trăit, eu trebuie să plec…” E o frază care strânge în ea toată înțelepciunea și tristețea unei vieți de sacrificii. Maria o repetă adesea, ca să nu uite că viața e trecătoare, dar demnitatea și iubirea rămân.
Astăzi, Maria Mânzat e o femeie senină, care trăiește cu amintirile, cu dorul de copii și cu bucuria micilor întâlniri duminicale. Povestea ei e una simplă, dar în simplitatea ei se ascunde o întreagă filozofie de viață. Rostul omului nu e în averi sau în ban, ci în felul cum știe să iubească, să educe și să lase urme curate în sufletele celor din jur.
