După doisprezece ani de sacrificiu în Italia, m-am întors să-mi îmbrățișez familia doar ca să găsesc poza fratelui meu pe noptiera de lângă patul nostru conjugal.
Douăsprezece ani. 4.380 de zile departe de casă. Atâta timp a trecut de când am urcat în autocarul spre Italia, lăsând în urmă satul meu din Dâmbovița, soția mea însărcinată în luna a șaptea și un frate mai mic care abia terminase liceul. Am plecat cu două sacoșe de rafie și cu promisiunea că mă voi întoarce când voi avea destui bani să construiesc casa pe care Maria și-o dorea dintotdeauna.
La Roma, am început ca toți românii – la negru, pe șantiere. Dormeam câte opt într-o cameră și trimiteam acasă aproape tot ce câștigam. Primul an a fost cel mai greu. Îmi amintesc și acum prima iarnă, când am dormit cu mănușile pe mâini și cu căciula pe cap într-un subsol neîncălzit. Dar nu m-am plâns niciodată. În fiecare seară îmi priveam fotografia cu Maria și cu băiețelul nostru Andrei, născut la două luni după plecarea mea. Meritau toate sacrificiile.
În al treilea an, am reușit să obțin actele și să mă angajez legal la o firmă de construcții. Am început să pun deoparte pentru casa promisă. Maria îmi spunea la telefon: „Vino acasă, Ioane, ne descurcăm noi cumva și aici.” Dar eu știam că „cumva” însemna sărăcie, însemna umilinți, însemna ceea ce văzusem toată copilăria mea.
„Mai stau puțin”, îi spuneam. „Doar până strâng destul pentru casa aia cu etaj, cu centrală și cu grădină mare, așa cum ți-ai dorit tu.”
Fiecare an departe de casă aducea cu el o nouă promisiune: „Vin la anul.” Dar mereu apărea ceva: o criză economică, un job mai bun în nord, ceva noi economii de făcut. Între timp, Andrei creștea văzându-mă doar pe ecranul telefonului. La început, îmi spunea „tata” și întindea mânuțele spre ecran, încercând să mă atingă. Apoi, cu timpul, a devenit mai rezervat. La 10 ani deja nu mai voia să vorbească cu mine, lăsând-o pe Maria să îmi spună despre școală, despre prietenii lui, despre viața pe care o trăia fără mine.
Fratele meu, Gheorghe, s-a mutat la noi după ce părinții au murit. „Am grijă de ei, nu-ți face griji”, îmi spunea la telefon. „Tu vezi-ți de treaba ta acolo și trimite bani, că de restul mă ocup eu.” Și chiar s-a ocupat. A reparat acoperișul casei vechi, a ajutat-o pe Maria cu treburile gospodărești, a devenit bărbatul casei în absența mea. I-am fost recunoscător pentru asta. Uneori, îmi trimitea poze cu Maria și Andrei, mereu zâmbitori, mereu fericiți. „Vă așteptăm, dar suntem bine”, era mesajul subînțeles.
În al doisprezecelea an de Italia, am decis că e suficient. Aveam 80.000 de euro economisiți, suficient pentru a construi casa visurilor noastre și pentru a deschide o mică afacere în sat. Am anunțat-o pe Maria cu două luni înainte, dar i-am cerut să nu spună nimănui, nici măcar lui Andrei sau lui Gheorghe. Voiam să fie o surpriză.
Oare cine mai înțelege cu adevărat sacrificiul bărbatului român plecat la muncă în străinătate? Ani de singurătate, de muncă până la epuizare, de dor sfâșietor – toate pentru familia rămasă acasă, pentru un viitor mai bun în România pe care mulți nici nu-l mai prind.
Când am coborât din autocar în gara din Târgoviște, inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Aveam o barbă scurtă, câteva fire albe la tâmple și riduri adânci în jurul ochilor – Italia își lăsase amprenta. Am luat un taxi până la sat, iar șoferul m-a privit curios în oglinda retrovizoare.
„De mult plecat?” m-a întrebat el, recunoscând probabil privirea celui care se întoarce după ani buni.
„O viață întreagă”, i-am răspuns.
Satul era aproape neschimbat. Aceleași case modeste, aceeași uliță principală plină de gropi, același magazin mixt unde bătrânii jucau table. Doar că acum era și o farmacie nouă, un mic supermarket și câteva case noi, impunătoare, construite probabil tot din banii trimișii din străinătate.
Am coborât la capătul satului și am mers pe jos ultimii 500 de metri până acasă. Voiam să simt din nou mirosul pământului românesc, să aud găinile prin curți, să văd bătrânele la porți urmărindu-mă cu privirea. Un străin care se întorcea acasă.
Casa noastră era tot cea veche. Mă așteptam să o găsesc îngrijită, dar nu arăta deloc așa. Gardul era pe jumătate căzut, curtea plină de buruieni, iar vopseaua de pe pereți era scorojită. Am rămas descumpănit. Unde se duseseră toți banii trimiși pentru reparații?
Am deschis portița și am pășit în curte. Un câine pe care nu-l cunoșteam a început să latre furios, legat de un lanț lângă un coteț improvizat. Nici ăsta nu era în planurile mele.
Maria a ieșit pe prispă, alertată de lătratul câinelui. S-a oprit brusc când m-a văzut. Nu m-a recunoscut imediat. Eu, în schimb, am recunoscut-o, deși se schimbase și ea. Era mai plină, părul îi era vopsit într-un blond artificial, iar pe față avea un machiaj strident, nepotrivit cu viața la țară.
„Ioane?” a șoptit ea, ducându-și mâna la gură. „Tu ești?”
Am zâmbit și am dat din cap. Mi-am lăsat geamantanul jos și am făcut câțiva pași spre ea, cu brațele deschise, așteptând îmbrățișarea după atâția ani. Dar ea a rămas nemișcată, ca împietrită.
„De ce n-ai anunțat că vii?” m-a întrebat, și în vocea ei am simțit ceva ce nu mai auzisem niciodată. Frică.
„Ți-am spus acum două luni. Voiam să fie o surpriză pentru Andrei și pentru Gheorghe.”
La auzul numelui fratelui meu, Maria s-a albit la față. A coborât treptele și a venit spre mine, dar nu pentru a mă îmbrățișa, ci pentru a mă împinge înapoi spre poartă.
„Trebuie să pleci”, mi-a șoptit. „Acum. Îți explic eu mai târziu totul, dar acum trebuie să pleci.”
Am rămas încremenit. Douăsprezece ani de sacrificii pentru ca soția mea să mă dea afară din propria casă?
„Ce se întâmplă, Maria? Unde e Andrei? Unde e frate-miu?”
În acel moment, am auzit o motocicletă oprindu-se în fața casei. Am recunoscut sunetul – era Suzuki-ul vechi după care fratele meu tânjise toată adolescența.
**Nu mai e ca pe vremuri când îți respectai fratele mai mare și când jurământul făcut în fața altarului însemna ceva în România. Valorile s-au schimbat, și multe familii românești au plătit un preț prea mare pentru visul occidental.**
„Te rog, Ioane”, a insistat Maria, împingându-mă spre fundul grădinii. „O să fie rău dacă te vede acum.”
Dar era prea târziu. Gheorghe a intrat pe poartă, cu o sacoșă de cumpărături în mână. S-a oprit brusc când m-a văzut. Era îmbrăcat cu haine scumpe, avea un lanț gros de aur la gât și, spre deosebire de curtea neîngrijită, el arăta prosper.
Ne-am privit pentru câteva secunde care au părut o eternitate. În ochii lui am văzut trecând pe rând uimirea, vinovăția și apoi… ceva ce semăna a sfidare.
„Ai venit mai devreme”, a spus el în cele din urmă, lăsând sacoșa jos.
„Se pare că da,” am răspuns, simțind cum tot corpul mi se încordează.
A privit-o pe Maria, care stătea între noi, tremurând. Apoi a continuat, cu o voce surprinzător de calmă:
„Cred că trebuie să vorbim, frate.”
Am intrat în casă, deși tot ce îmi doream era să fug cât mai departe. În sufragerie, mobila era nouă, un televizor mare ocupa un perete întreg, iar în bucătărie am zărit electrocasnice moderne. Unde erau sărăcia și lipsurile despre care îmi vorbea Maria?
Andrei nu era acasă. Era la o școală gimnazială în Târgoviște, stătea la internat. Venea doar în weekend-uri. „Măcar atât”, m-am gândit.
„Cât timp?” am întrebat, incapabil să mai suport tăcerea.
„Trei ani”, a răspuns Gheorghe, privindu-mă direct. „De trei ani suntem împreună.”
„Și banii mei? Cei pentru casă? Pentru viitorul nostru?”
Maria a izbucnit în plâns. Gheorghe a luat-o protector de umeri.
„I-am investit. Am deschis un service auto în Târgoviște. Merge bine. Îți dau înapoi tot, cu dobândă.”
Am râs amar. Fratele meu îmi oferea dobândă pentru viața mea furată.
„Și casa? Casa pe care voiam să o construiesc pentru familia mea?”
„Am cumpărat un teren la ieșirea din sat. Voiam să începem construcția la primăvară. Ca… să fie gata când te întorci.”
Absurditatea situației m-a lovit din plin. Ei construiau o casă pentru momentul întoarcerii mele, în timp ce trăiau împreună în casa mea, pe banii mei.
Am urcat în vechiul nostru dormitor, neputând să mai suport prezența lor. Aveam nevoie să fiu singur, să procesez totul. Acolo, pe noptiera de lângă pat, era o fotografie înrămată. Gheorghe și Maria, zâmbind fericiți, cu brațele în jurul unui Andrei adolescent care semăna izbitor cu mine la vârsta lui.
Cine poate înțelege transformarea rolurilor într-o familie românească despărțită de mii de kilometri? Ce se întâmplă când cel plecat devine un străin, iar cel rămas să ajute devine stâlpul casei?
Am dormit în camera lui Andrei în acea noapte. Nimeni nu a îndrăznit să mă deranjeze. Dimineața, când am coborât, Gheorghe era singur la masă.
„Maria e la vecina”, a spus el. „Nu a putut să doarmă toată noaptea.”
Am dat din cap și m-am așezat în fața lui. Fratele meu mai mic, care acum părea mai bătrân decât mine. Mai încrezător. Mai stăpân pe situație.
„Ce facem acum?” a întrebat el.
„Nu știu”, am răspuns sincer. „Nu știu să fac altceva decât să muncesc pe șantier și să trimit bani acasă. Ăsta am fost eu timp de douăsprezece ani.”
„Poți să lucrezi cu mine la service. Chiar am nevoie de cineva de încredere.”
Am râs din nou, același râs amar.
„Să lucrez pentru fratele meu care mi-a luat familia? Asta îmi oferi?”
Gheorghe a oftat adânc.
„Nu ți-am luat familia, Ioane. Tu ai plecat. Ai ales să stai acolo an după an. Fiul tău a crescut fără tine. Soția ta a îmbătrânit singură. Ce credeai că se va întâmpla?”
Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât orice pumn. Pentru că, undeva adânc, știam că are dreptate. Alesesem munca și visul casei perfecte în locul prezenței alături de familia mea. În loc să construiesc o casă, ar fi trebuit să construiesc o viață împreună cu ei.
„Andrei vine azi acasă”, a adăugat Gheorghe. „Ar trebui să fii aici.”
Întâlnirea cu fiul meu a fost cel mai greu moment. Nu m-a îmbrățișat. Nu m-a numit tată. M-a privit ca pe un străin și mi-a întins mâna să i-o strâng, politicos și distant.
„Mama mi-a spus că vii”, a zis el. „Dar nu știam că va fi azi.”
Avea vocea mea, dar ochii Mariei. Și o durere în privire pe care mi-o imaginasem de nenumărate ori în nopțile mele solitare din Italia.
În zilele următoare, am încercat să-i cunosc – pe soția mea, pe fratele meu, pe fiul meu. Erau oameni străini acum, cu obiceiuri și relații construite în absența mea. Andrei îl numea pe Gheorghe „tată” când credea că nu aud. Maria se ferea să rămână singură cu mine. Iar Gheorghe încerca stângaci să mă integreze în viața lor, de parcă eu eram intrusul.
Într-o seară, după ce Andrei s-a întors la internat, i-am cerut Mariei să vorbim. Ne-am așezat pe banca din fața casei, sub prunul pe care îl plantasem împreună înainte să plec.
„L-ai iubit vreodată?” am întrebat-o.
A tăcut mult timp înainte să răspundă.
„Nu la început. La început a fost doar cineva care era aici când tu nu erai. Care repara lucruri, care îl ducea pe Andrei la pescuit, care asculta problemele mele. Apoi, într-o zi, mi-am dat seama că așteptam să vină, nu să sune telefonul din Italia.”
Mi-a povestit despre singurătate, despre nopțile în care plângea cu telefonul în mână după ce vorbeam, despre zilele în care Andrei avea serbări la școală și toți copiii aveau tați în public, în afară de el. Despre momentele când avea nevoie de ajutor și nimeni nu era acolo.
„De ce nu mi-ai spus?” am întrebat-o.
„Ți-am spus, Ioane. De zeci de ori ți-am spus ‘vino acasă’. Dar tu mereu aveai un motiv să mai stai.”
În acea noapte, am luat cea mai grea decizie din viața mea. Am lăsat 40.000 de euro sub perna din camera lui Andrei – jumătate din tot ce agonisisem în Italia. Cu restul, mi-am cumpărat un mic apartament în Târgoviște și am început să lucrez ca zugrav pe cont propriu. Nu la service-ul lui Gheorghe. Nu pentru el.
Andrei a început să mă viziteze uneori. La început rar, apoi din ce în ce mai des. Îi plăcea să mă ajute la renovările pe care le făceam. Avea îndemânare și învăța repede. Într-o zi, mi-a spus că vrea să vină cu mine în Italia după ce termină liceul. Să vadă locurile unde tatăl lui a trăit atâția ani.
Maria și Gheorghe s-au căsătorit anul trecut. Nu am mers la nuntă, dar le-am trimis un cadou – un set de tacâmuri din argint pe care îl cumpărasem din Italia pentru casa noastră care nu a mai fost să fie.
Uneori, când zugăvesc vreo casă în sat, aud bătrânele vorbind: „Ăsta e Ionică, cel care a venit din Italia și și-a găsit nevasta cu frate-su. Săracul, atâția ani munciți degeaba.”
Nu le contrazic niciodată. Cum le-aș putea explica că nu au fost ani munciți degeaba? Că deși am pierdut o familie, poate am câștigat, în cele din urmă, o lecție și o a doua șansă cu fiul meu?
Acum înțeleg că o casă nu e doar pereți și acoperiș. E despre oamenii care o locuiesc împreună. Despre momentele împărtășite. Despre viața trăită umăr la umăr, nu despre banii trimiși din străinătate.
Și dacă există un lucru pe care l-am învățat după toți acești ani, e că atunci când pleci prea mult timp de acasă, s-ar putea să descoperi că „acasă” nu mai există.
