Ion Lozan s-a născut acum 78 de ani în dinastia unor pietrari din satul Cosăuți. De vreo trei decenii este nedespărțit de atelierul său de sculptură, unde blocurile de piatră se transformă în lucrări de artă. Nu se mulțumește cu nivelul la care a ajuns și mereu tinde spre ceva și mai sofisticat, iar lucrările sale au trecut demult Nistrul și Prutul. “Cel de Sus mă ține că mai am de lucru pentru biserici și mănăstiri”, spune Ion Lozan, convins de faptul că mai are multe sculpturi frumoase de realizat.
− Când și cum ați îndrăgit sculptatul pietrei?
− Aici, în satul Cosăuți, este o tradiție: bunelul meu a fost pietrar și tatăl meu a fost pietrar. Prin 1958, vreo 130 de oameni lucrau la cariera din Cosăuți, alți 30 munceau la cariera din Iampol. Eu aveam în sânge această plăcere de a lucra cu piatra, dar m-am apucat de sculptat din alt motiv. A fost un conflict în gospodăria sătească, când președintele colhozului a spus ”svoloci сosăuțchie” (bastarzi сosăuțeni — trad.), iar eu spun: dar ce, în Soroca sunt puțini de aceștia? Și a început conflictul. Eu mă întâlnesc uneori cu el, și am stat odată la 100 de grame și mă întreabă: ”Pentru ce bem?”. I-am zis: ”Pentru că m-ai alungat din colhoz și am devenit om. Și încă om vestit”. Deci, am plecat din gospodărie în anul 1987 și mulți se uitau la mine și spuneau: aista în colhoz nu s-a isprăvit și încă s-a apucat aici la piatră. Nimeni nu dorea să lucreze cu mine. Pe urmă abia s-a pornit totul, am câștigat vreo patru proiecte internaționale — două de la Banca Mondială, unul de la Soros și altul de la ONU. Am făcut ateliere și îi învățam pe oameni să sculpteze în piatră, o perioadă erau câte 15 oameni — și tineri, și mai în vârstă. Majoritatea sculptorilor din Cosăuți au fost pe la mine și au învățat meseria. Dar nu la fiecare i se dă, oricum trebuie să ai un har de la Dumnezeu și trebuie să vrei. Ei învățau, plecau de la mine și deschideau firme, uite din vale până în deal câți sunt, mie nu-mi venea a crede. Eu am calculat că acum sunt nouă discuri mari de tăiere a pietrei, pe când pe timpuri în cariera din Cosăuți era doar un disc. Tata îmi povestea cum lucra, el muncea în cariera de piatră și și-a făcut un stâlp din piatră la poartă. Pe loc a venit un inspector și-l întreba, ce drept a avut să facă stâlpul? El a zis că l-a făcut pentru sine după orele de lucru, iar omul statului i-a zis că trebuie să plătească patentă pentru aceasta. A fost așa perioadă. Înaintașii noștri aduceau piatra cu căruța, când era greutatea mai mare făceau anumite osii la căruțe și le târâiau cu boii. Unele sculpturi tata cu bunelul le duceau așa până la Iași. Apoi și eu am instalat sculpturi la Mitropolia de acolo.
Eu lucrez mai mult pentru România. Eu acolo sunt ca acasă, deja și la vamă mă știu. Satul Cosăuți este vestit în toată Țara prin corul de cândva al satului și prin pietrari. Aici este un centru de meșteri calificați, orice lucrare se poate de făcut, din deal și până în vale găsiți meșteri buni.
− De ce ai nevoie ca să fii un sculptor în piatră bun?
− De la Dumnezeu trebuie să ai ceva, altfel nu se primește. Este nevoie de putere de voință și ambiție, că tu poți. Când am plecat din gospodărie, am dovedit că eu pot. Orice lucrare începe de la schițe. Eu le fac, calculez și le arăt angajaților cum trebuie de făcut. Uneori termin o lucrare și gândesc că uite, am ajuns la apogeu, mă mai uit și spun că pot face ceva încă mai frumos. Iată așa toată vremea. Eu mă gândesc la lucrare, nu la altceva atunci când sculptez. Aici mă concentrez, la ceea ce fac, doar așa iese bine, altfel se strică. Iată, când poți să redai din piatră ceea ce dorești, este interesant. Eu din orice bucată de piatră știu ce pot să redau doar uitându-mă la dânsa, îi găsesc locul și știu ce ar putea să iasă.
− Cu lucrările dumneavoastră ați trecut demult Prutul…
− Da, am fost chiar recent la Mănăstirea Sâmbăta de Sus a lui Constantin Brâncoveanu, unde trebuie să fac o intrare de piatră din două părți cu lei și lebede. Ce frumusețe am văzut acolo, am rămas îndrăgostit complet. Și mă gândeam, cât sunt de frumoase pământurile României, iar noi suntem un sânge cu cei de peste Prut. După ce am fost la mai multe mănăstiri românești, le spuneam românilor de acolo că acum 500 de ani Țara aceasta a fost foarte dezvoltată. Am în vedere România, cu care eram împreună. Meșteșugul care s-a făcut acum câteva sute de ani acolo nu era făcut de un Ion sau un Vasile, dar era nevoie de mulți meșteri pentru a crea așa ceva. Capurile trebuiau să lucreze foarte bine ca să gândești așa proiecte. În ziua de azi poți găsi oriunde instrumente, cum ar fi un flex-metal, dar atunci metalul trebuia căutat și călit, era nevoie de tehnologie, înseamnă că totul era la un nivel foarte dezvoltat. Dar de ce țara a rămas în urmă? Noi suntem un popor de oameni pașnici, mândri, fuduli și lăudăroși oleacă. Ai noștri își fac mai întâi casă, au grijă să fie de toate în beci și nu se gândesc să cotropească pe cineva sau să ucidă. Dar uitați-vă cine este în jurul nostru — ungurii, austriecii și germanii, în istoria lor ei mereu cotropeau, pe partea astălaltă polonezii la fel. Eu nu vreau să supăr pe nimeni, dar așa a fost în istoria lor. Turcii la fel, din sud și frații ruși tot așa, au fărâmițat țara aceasta bogată. În România sunt cam toate elementele din tăblița lui Mendeleev, dar ce copaci sunt acolo! Atunci când ne cotropeau veneau călare și cu sabia. Care nu se supunea, le zbura capul. A mai trecut o vreme, ne-am mai civilizat și peste noi au venit cu tancurile. Ce putea să facă țăranul nostru cu sapa sau furca înaintea tancurilor? Nu te dai, te-au distrus. Acum vin cu mașini foarte frumoase și cu sacul de euro și întreabă: ce dorești? Mașina sau euro? Unii zic: și una, și alta, iar ei zic: îți dăm și una, și alta, dar vinde-ne pământul acesta. Omul va trăi azi bine, dar nepoții și strănepoții vor fi robii cuiva dacă vinde pământul.
− Cum faceți față concurenței?
− Majoritatea meșterilor din Cosăuți au trecut pe aici. Și acum sunt concurenți, dar nu-mi pare rău. Este o concurență foarte dură, dar așa este și progresul. Eu nu vreau să cedez, dar nici ei nu se lasă. Am zis că voi merge mereu cu o treaptă mai sus. Însă această concurență ne-a dezvoltat pe noi, fiindcă toți băieții sunt sănătoși la minte. Nimeni nu vrea să cedeze, și astfel concurența ne-a adus la o așa tehnologie înaltă care nu știu unde mai este. Când au venit germanii și au văzut cu ce utilaje lucrăm, nu știau ce să spună, iar eu le zic: acestea sunt “made in Cosăuți”. Mă întrebau de unde am cumpărat un aparat, iar eu le spun: rulmenții de la Jiguli, valul de la combina SK4, reductorul de la incubator și tot așa, lor nu le venea a crede că utilajul lucrează. Un japonez tot așa, când a văzut cu ce lucrăm și cum lucrăm, a privit lung, a tăcut și a plecat fără măcar să zică la revedere. Era frapat. Acesta este un lucru de sezon, iar venitul cel mai mare este până la Paștele Blajinilor. Oamenii vin din deal până în vale și întreabă cu cât îl dai, și tot așa, apoi alege care-i mai calitativ sau mai ieftin. Așa-i viața.
− Apropo, care-i diferența dintre piatra de Cosăuți și Egoreni?
− Piatra de la Cosăuți și Egoreni este aceeași, din același strat. Dar mai este la Egoreni o carieră unde piatra se fărâmă, nu-i bună pentru așa ceva, dar agentul economic îl dă mai ieftin și-l împinge și așa. Eu cumpăr și de la Cosăuți, și de la Egoreni, dar pe acea rea nu o iau. Cu regret, cu piatra de Cosăuți este o problemă mare. O tonă de piatră costă 55 de euro, iar într-un cub sunt cam 2 tone și 250 kilograme. Deci, cam 120-130 euro cubul de un metru pe un metru. Piatra noastră este una foarte bună, se dă prelucrării. Și doar la Cosăuți găsești un centru de meșteri calificați.
În Cosăuți sunt multe brațe de muncă ce lucrează acasă. Ce să caute în altă parte? La ruși sunt probleme, în Europa nu fiecare nimerește la un loc bun. Dar acasă este familia, crești ceva în grădina ta, vă spun așa: în Moldova se poate de trăit. Dacă ar merge în țară bine, se simte și la noi. Dacă oamenii au bani, sunt comenzi, dacă nu, se simte și la noi stoparea.
− În ultimii ani, pe lângă pietrari în atelierul dumneavoastră sculptează și strungurile conectate la computer. Acum aveți trei astfel de unelte…
− Lucrul computerului îmi ușurează mie munca. Computerul face un fel de semifabricat, pe care noi îl cizelăm pe urmă cu mâna. Cu puținele noastre brațe de muncă altfel nu reușești să faci toate comenzile. La noi nu prea are cine lucra. Piatra în ziua de azi este atât de scumpă, iar munca noastră atât de ieftină, este o problemă mare. Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge la așa ceva. Acum am nouă angajați care lucrează la mine și toți sunt din Cosăuți. Unii care veneau să lucreze se gândeau doar la bani, dar nu la faptul că ar putea să se dezvolte și să crească. Dacă va fi mai calificat ar putea lucra alături pentru el, nu pentru cineva.
− Când intri în Cosăuți, ai impresia că se cioplesc doar monumente și răstigniri. Se mai face și altceva aici?
− Deja s-a umplut toată Moldova cu răstigniri. Acum la noi se fac lucrări de artă. Facem intrări în mănăstiri, icoane, cornișe, capiteluri și altele. Toți care vin la mine nu vor să repete ceva care a fost făcut, toți mă roagă să gândesc ceva deosebit, ca la mine la nimeni, spun ei. Românii de peste Prut au gusturi foarte fine și vor ceva ieșit din comun, iată aceasta mă ține pe mine la suprafață. Iată, ne-au propus să sculptăm în piatră simbolul Centenarului, și meșteri care ar face așa ceva am, dar trebuie și o idee cum să o faci. Dacă ai un proiect bun, atunci merge totul. Am făcut până acum lucrări pentru multe mănăstiri din România — Zosim, Gorovei, Vorona, Sihăstria Putna, Basaraba, Țărnă, la Iași la Mitropolie — sunt foarte multe, acum lucrez pentru mănăstirea Sâmbăta de Sus. Eu lucrez mai mult pentru România. Eu acolo sunt ca acasă, deja și la vamă mă știu. Satul Cosăuți este vestit în toată Țara prin corul de cândva al satului și prin pietrari. Aici este un centru de meșteri calificați, orice lucrare se poate de făcut, din deal și până în vale găsiți meșteri buni.
Înaintașii noștri aduceau piatra cu căruța, când era greutatea mai mare făceau anumite osii la căruțe și le târâiau cu boii. Unele sculpturi tata cu bunelul le duceau așa până la Iași. Apoi și eu am instalat sculpturi la Mitropolia de acolo.
− Unii semeni ai dumneavoastră sunt neputincioși sau se odihnesc la pensia bine meritată, dar dumneavoastră nu vă astâmpărați…
− Eu merg și la yoga în Soroca, acolo fac exerciții și mă simt bine. Yoga, medicina populară și posturile mă țin pe mine. Țin postul și două zile pe săptămână, dar și mai mult. Cel mai strașnic este când mănânci mult.
− Cui transmiteți mai departe profesia, pe lângă ucenicii care au tot trecut pe aici?
− Am doi feciori, la unul sunt muștele în cap, la altul erau fiarele. Primul este doctor în științe biologice, celălalt era pasionat de tehnică, și încetișor l-am adus aici și gata, a uitat de tehnică. Acum lucrează cu mine. Am un nepot în Cehia care are talent la desen, el este super.
– Mulțumim!
