Trebuie să recunoaștem – societatea modernă globală este în plină criză. Ea nu a fost perfect stabilă niciodată și cunoaștem că se dezvoltă pe spirală, mânată de energia generată de crize, dar au existat perioade când la ieșirea din îmbrățișarea lor mortală societatea globală modernă a convenit asupra unor reguli comune care să dea viață cât mai lungă stabilității. Or, stabilitatea era și este egal cu dezvoltarea economică a statelor și prosperitatea oamenilor.
Astfel, urmare a celui de-Al Doilea Război Mondial, națiunile care au dus greul acestei mari crize și au învins forțele ei declanșatoare cele mai perfide, au creat instituții internaționale, precum ONU și altele, menite să vegheze respectarea dreptului internațional elaborat și instituit de comun acord. Esența acestui drept rezidă în respectul reciproc al integrității statelor și excluderea soluționării problemelor teritoriale apărute între ele pe cale de forță.
Sloganul bătut în cuie pe frontispiciul acestei noi ordini internaționale – „Forța dreptului prevalează în fața dreptului forței” – a fost pus la baza unei colaborări internaționale echitabile între state de diferite dimensiuni și forță economică, dar incrustate și în prima jumătate a barei de identitate a codului informal al bunul simț care formează politicile și pun în practică relațiile dintre state.
Depozitarul stabilității globale se consideră a fi comunitatea internațională democratică a statelor civilizate care, la rândul lor, au instituit reguli, legi și organisme de stat menite să prezerve la nivelul fiecăreia dintre ele stabilitatea pe dimensiunea domestică, națională. Multe dintre aceste reguli și legi au vizat lupta cu corupția, impostura, trădarea interesului național – metehne individuale ce pot afecta sănătatea națiunii și crea disconfort social major în cazul în care indivizii sunt politicieni deveniți demnitari în urma scrutinelor – oameni care iau decizii. Ca o reacție în lanț, comportamentul inadecvat al demnitarilor incubă nemulțumiri. Acestea se reflectă în atitudinea față de stat a mii și milioane de cetățeni ai lui.
Destabilizarea într-un stat aparte iese din fisura ce apare între ceea ce spune și face demnitarul și ceea ce vede și simte că face el cu adevărat cetățeanul. La rândul său, cetățeanul se bucură de dreptul de a alege și nu va rata prilejul să taxeze cu un vot de neîncredere la următorul scrutin pe demnitarul și partidul din care face parte.
Asta, în pofida faptului că atât partidul cât și restul membrilor sunt onești și promovează o politică stabilizatoare. Iar în locul partidului onest, la guvernare ar putea să vină formațiuni populiste care vor specula greșeala demnitarului ingrat și își vor ascunde în spatele narațiunilor pe această temă adevăratele intenții. Care ar putea să vină într-o măsură mai mică sau mai mare în contradicție cu ordinea stabilizatoare a statului național, dar și cu cea a întregii comunități internaționale din care face parte. Ca să evite apariția fisurilor destabilizatoare, atât statele naționale, cât și comunitățile la care au aderat, cum ar fi Uniunea Europeană compusă dintr-o multitudine de state europene, au insistat să pună în aplicare legi aspre privind lupta cu corupția – flagelul desemnat ca fiind cel mai distrugător pentru orice constricție statal-socială.
Sloganul „Nimeni nu este mai presus de lege” s-a instalat de la sine la baza celei de-a doua jumătăți a barei identitare a codului bunului simț în politica națională a statelor democratice postbelice. Respectarea lui a ținut decenii în șir Europa departe de crize sociale de proporții și a creat posibilități formidabile în dezvoltarea societăților. Elitele politice europene au scris bogate capitole în almanahul de corectitudine și moralitate prin care s-a distins în perioada postbelică clasa guvernatoare a multor state Occidentale. Acestei atitudini se datorează și trecerea relativ lină peste una dintre cele mai periculoase crize așteptate în istoria secolul XX, deosebit de bogat în conflagrații și nenorociri de calibru felurit. Este vorba de momentul dramatic și neașteptat al căderii Cortinei de Fier și încetării Războiului Rece în 1989 și a destrămării inițiatorului și depozitarului războinic al acestora – Uniunea Sovietică – în 1991.
Deceniile de după această cumpănă evitată cu fast au arătat însă că în artificiile bucuriei pentru intrarea cu bine într-un secol nou – cel de-al XXI-lea – văzut ca unul al tehnologiilor avansate, al digitalizării și al armoniei umane cultural-creatoare, omenirea a pierdut pe neprins de veste ceea ce o ținea dreaptă, onestă și departe de marile conflagrații: codul bunului simț. Scurgerea s-a produs fără simptome dureroase, a fost lentă și relativ îndelungată, dar când bunul simț a dispărut cu totul de pe mapamond, lumea a putut vedea că pierderea se manifestă ca un fenomen, și că fenomenul avea un epicentru. Numele acestuia s-a dovedit a fi Rusia.
În această țară anume – cea mai întinsă geografic dintre toate țările lumii – cu pretenții de mare putere mondială, dar frustrată că nu este recunoscută ca atare, cele două părți componente ale barei codului identitar al bunului simț au dispărut brusc și simultan. De parcă ar fi fost șterse cu buretele. Aici, mai presus de lege s-a impus Putin și clanul oligarhic-kaghebist al marii corupții din jurul lui. Iar aceștia nici nu au clipit când au pus principiul dreptului forței în capul relației țării lor cu statele vecine, dând de pământ cu ceea ce a ținut lumea verticală mulți ani – principiul forței dreptului internațional. În 2008 și în 2014, apoi în 2022, această politică a războiului deschis de agresiune, combinat cu cel hibrid de sabotare și spionaj, au schimbat în rău fața întregii lumi.
S-a dovedit că și până la acest moment al confruntării deschise, Rusia a avut un plan de erodare structurală a societăților occidentale. Arma cea mai penetrantă folosită de ea a fost corupția. Operând cu sume de neimaginat drept recompensă, Putin a oferit sinecuri în structuri economice rusești și a atras de partea sa un fost cancelar german, un fost prim-ministru francez, un fost ministru de externe austriac, alți demnitari și personalități de mare influență. Ca probă a diversității îl vom găsi printre aceștia și pe un fost ministru al securității și al apărării naționale din Republica Moldova.
Agresiunea împotriva Ucrainei începută în februarie 2022 a ridicat la un nivel mult mai înalt de penetrare a aliniamentelor democratice activitatea subversivă și propagandistică a Rusiei, pregătită să lucreze pe termen lung în vederea descompunerii societăților occidentale pe care le consideră un mare pericol pentru societatea controlului total și a tiraniei impusă în Rusia.
Brexit-ul britanic (ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană în 2019) și ingerința în alegerile prezidențiale din SUA în 2015 și 2019 au fost de mare folos pentru a alimenta curajul în asemenea tip de război. Din fericire, Marea Britanie a rămas aceeași și după ieșirea din UE, astăzi fiind de mare ajutor în frontul european comun de ajutorare a Ucrainei. Statele Unite însă au devenit sub a doua administrație a președintelui Trump, începută în debutul acestui an, aproape că aliat cu Rusia. Anume în această țară, considerată drept cel mai puternic bastion al lumii democratice, bunul simț în politică ce definește relațiile internaționale în practicile instaurate după cel de-Al Doilea război Mondial, aproape că nu-și mai are locul.
Statele Unite ale lui Trump vrea pace fără a ține cont de cine este agresor și cine este victima lui; cine a violat dreptul internațional și vrea să schimbe frontierele cu forța armată, ucigând oameni și ruinând orașe și cine suferă ororile dezlănțuite de o bandă de criminali de război, între care primul este Putin. La negocierile de pace mimate cu Ucraina, delegația americană se prezintă cu argumentele agresorului rus, cerând capitularea Ucrainei. Își trimite la Moscova să negocieze cu Putin oameni fără minimă experiență diplomatică și din anturajul familial, de parcă ar negocia o afacere imobiliară personală.
Putin pare să-l fi prins în capcană pe Trump, măgulindu-l cu o afacere de 2 trilioane de dolari în schimbul frângerii pe genunchi a Ucrainei, căzută la mare nevoie și dependentă de armamentul american. Capcana cu măgulitoarea sumă ar fi însă o cauză încă de înțeles, având în vedere obsesiile financiare matusalemice ale președintelui american, dacă în spatele acestui comportament nu ar sta un angajament de alt ordin față de Kremlin, unul obscur și delirant, al celui ajuns la Casa Albă cu vânt suflat în pânze de la Moscova.
Oricum, bunul simț în politica americană este în deficit total, fapt ce l-a făcut pe unul dintre demnitarii UE să exclame fără menajamente zilele acestea că orice mișcare de a șterge cu buretele crimele Rusiei într-un acord de pace dubios ar fi o greșeală istorică de proporții uriașe.
Valeriu SAHARNEANU
