Aproape patru decenii poartă halatul alb cu mândrie și devotament, o pasiune moștenită și crescută pe holurile Spitalului Clinic de Traumatologie și Ortopedie. Micaăla Grebennicova, în vârstă de 55 de ani, născută într-o familie în care halatul alb era o prezență firească, a știut încă din copilărie că drumul său va fi în slujba pacienților.
Medicina nu a fost o opțiune de moment, ci un destin conturat încă din camera cu jucării, povestește Micaăla.
„Mama, mătușa, bunica — aproape toți erau lucrători medicali. Eu am crescut în această atmosferă. Dacă alți copii se jucau cu păpușile, eu le făceam injecții. Pernele de acasă erau pline cu apă. Am transformat copilăria mea într-o profesie pentru întreaga viață.”
Născută la 8 iunie 1971 în orașul Bălți, a crescut însă în Chișinău. A urmat Centrul de Excelență în Medicină și Farmacie „Raisa Pacalo”, pe care l-a absolvit în 1989. În același an, destinul profesional prinde contur.
„Am făcut practica de stat la Spitalul Clinic de Traumatologie și Ortopedie. M-au repartizat aici. Am lucrat în secția de copii și mi s-a propus să rămân. Pe 1 august 1989 m-am angajat ca asistentă medicală.”
Primele emoții le-a trăit alături de copiii mici din secția de pediatrie, unde și-a început formarea practică.
„Aveam 18 ani. Medicii spuneau că teoria e una, dar practica bate gramatica. Încet-încet am început să înțeleg totul, însă nu a durat mult, pentru că secția pediatrică a fost închisă și transferată la alt spital.”
Ulterior, a fost transferată în secția de chirurgia mâinii — locul în care avea să rămână până astăzi.
„Am trecut prin mai multe etape: bloc operator, pansamente, gardă. Am lucrat cot la cot cu medicii. A fost o școală continuă.”
În 2004, după ani de experiență acumulată, șeful de secție, Dumitru Buzu, o promovează în funcția de asistentă superioară — o responsabilitate pe care nu și-o planificase, dar pe care a acceptat-o cu seriozitate.
„A fost o propunere neașteptată. Funcția de asistentă superioară presupune organizarea și coordonarea activității întregii secții. Sunt responsabilă de distribuirea sarcinilor, de graficele de lucru, de aprovizionarea cu medicamente și materiale, dar și de respectarea normelor sanitare și a documentației medicale. Practic, mă asigur că totul funcționează corect, fără întreruperi.”
De-a lungul anilor, a întâlnit numeroase cazuri dificile, în special după anii ’90, când aveau loc conflictele de pe malul stâng al Nistrului.
„Au fost pacienți cu leziuni grave. Mâini refăcute, degete salvate, oameni care astăzi au familii și duc o viață normală. Asta rămâne cea mai mare satisfacție.”
Pentru activitatea sa, a fost distinsă cu diplome și mulțumiri, inclusiv din partea Ministerului Sănătății, însă spune că adevărata recompensă vine din recunoștința pacienților și stabilitatea echipei pe care o conduce.
După 37 de ani în același spital, aceeași secție și același domeniu, Micaăla Grebennicova vorbește despre medicină ca despre o vocație care nu se învață doar din cărți.
„Ca să lucrezi în medicină trebuie să ai o inimă mare. Nu e ușor. Trebuie răbdare, echilibru și putere să alini durerea altora.”
Privind spre noile generații, asistenta șefă observă interesul tot mai scăzut al tinerilor pentru spitalele publice.
„Îi îndemn să vină în medicină. Spitalele publice sunt dotate cu echipamente ca și în alte țări europene și avem o infrastructură mai bună. Pacienții sunt și vor exista mereu, au nevoie de noi, de lucrători medicali. Important este să ai răbdare și să nu te uiți doar la salariu. Dacă iubești profesia, satisfacțiile vin în timp.”
Într-un spital unde fiecare zi înseamnă responsabilitate, povestea Micaălei Grebennicova rămâne una a continuității: un vis născut în copilărie și dus mai departe cu aceeași disciplină și devotament.
„Dacă îți place profesia, rămâi. Și eu am rămas…”
În secția de Chirurgie a Mâinii de la Spitalul Clinic de Traumatologie și Ortopedie sunt externați anual peste 2000 de pacienți.
Autor: Zinaida Batîru, purtătoare de cuvânt IMSP SCTO
