Următorul sorocean ales pentru discuție este, istoricul Demir Dragnev. Deși și-a mutat cuibul în Chișinău, dorul de casă, de Soroca, este mereu parte din sufletul său. Domnul Dragnev cumulează în el o sumedenie de merite, astfel în cei 74 de ani ai săi, pe care urmează să-i aniverseze în aceste zile, istoricul s-a învrednicit de mai multe titluri ca doctor habilitat, profesor universitar, membru corespondent al Academiei de Ştiințe a Moldovei și cea mai importantă, credem noi, cetățean de onoare al orașului Soroca.
– Să începem cu… începutul. De unde vă sunt rădăcinile, domnule Dragnev?
Demir Dragnev: – Sunt originar din satul Cureșnița, județul Soroca de atunci. Pe linie maternă mă trag din neamul Bulaților, care a dat multe personalități. Pe linie paternă, bunicul meu era aromân, sau cum se mai spunea vlah și-i zicea Dragni. El a venit încoace de după Dunăre, din Balcani, la tatăl lui Constantin Stere, Egor. Și el era de origine aromână și conform tradițiilor aromânilor balcanici, cine are nevoie trebuie să găsească un aromân care să-l ajute. Chiar și acum dacă vine un aromân în Chișinău mă caută și eu îl ajut în măsura posibilităților.
– V-ați născut la sfârșitul perioadei interbelice, într-o situație încordată pentru destinul Basarabiei. Cum vă sunt în memorie acei ani din copilărie?
D.D.: – Eu nu țin minte anul 40, în schimb țin minte foarte bine anul 44, 18 martie, retragerea armatei române și venirea sovieticilor. Nu era armată sovietică regulată, ci un departament de partizani “Sovietskaia Moldavia”. Băieți de 14-16 ani în pufoaice, flămânzi, toți căutau de mâncare, asta era armata sovietică care a venit la Soroca trecând pe la Cosăuți.
– Cum era Soroca în anii războiului și apoi după terminarea sa?
D.D.:- După ocupare, cam peste vreo lună, vin în evacuare conducerea republicii, comitetul central și consiliul de miniștri care au fost în 40-41. Se instalaseră ei în clădirea viitoarei școli pedagogice, fosta clădire a zemstvei (clădirea situată între Centrul Medicilor de Familie și parcul “Mihai Eminescu” – n.a.), ei au stat la Soroca până în toamnă. Chiar din vara anului 1944 s-a început sistemul de colectare a produselor pentru stat, pentru cei înstăriți se puneau norme duble sau triple. Tatăl meu lupta în armata română, pe urmă a fost luat prizonier și a revenit acasă tocmai în 1947. Eu cu mama cu carul cu grâu ne duceam în dealul Sorocii, dacă ceva nu le plăcea la “postavca” noastră, era ud sau mai nu știu ce, trebuia să-l întindem și să stăm nopțile acolo până se usca. În 1945 erau cazuri de foamete, deși a fost an bun, sovieticii i-au stors cu totul pe țărani, căci mai nu aveau nici ce semăna. Tot în acest an la Soroca se întorc evreii din lagărul din Transnistria, deși până la război locuiau în sate, când au revenit toți s-au instalat în oraș. Fiecare sat avea evreii săi, care ajutau oamenii să cumpere orice, în altă parte nu puteai găsi aceste produse. Era mai degrabă un schimb, oamenii luau sare, zahăr sâneală sau altceva, iar în schimb le dădeau produse agricole. La noi pentru tot satul Cureșnița era o evreică Hoba, când veneam la Soroca neapărat treceam pe la ea. Piața agricolă în Soroca era situată unde acum este Centrul Medicilor de Familie, lângă clădirea cinematografului Dacia și până la Primărie. Târgul se lărgea pe deal până la vechiul cimitir evreiesc, se aruncau pietrele de pe morminte și se puneau tejghelele. Țin minte și acum cum piața era inundată de muzică și lozinci de genul “Trăiască Uniunea Sovietică”. O parte a pieței era mărginită de casele boierului Lunchevici, într-una dintre aceste case activa Comitetul Executiv, iar alături în casa cea lungă ca un sarai ce se ridica din vale în deal era KGB-ul. Sorocenilor le era frică să privească înspre ea, de acolo mereu se auzeau țipete, răcnete și bătăi. Cei reținuți acolo erau duși în subsol și ținuți cu picioarele în apă rece. După război erau foarte multe case distruse, mai ales în centru. Orașul era plin cu invalizi ruși, printre ei se evidenția unul “Krasnâi partizan” de el se temeau toți, ei se adunau în grupuri și cântau la baian. Cetatea era folosită ca tir pentru antrenament, erau puse scânduri, iar noi ne așezam pe burtă și trăgeam. Nu prea bine mirosea acolo. Multe case erau libere, doar toată intelectualitatea a plecat peste Prut, de la funcționari la profesorii de clase primare. Alții erau arestați și condamnați. În locul lor au venit așa numiții specialiști. Intelectualitatea națională nu avea loc la Soroca, orașul era, în principiu, unul de limbă rusă, deși în perioada interbelică a fost un cuib cultural românesc.
– Ați studiat istoria, mai apoi pe ce cale ați mers?
D.D.: – După absolvirea universității am fost repartizat la Academia de Știință, unde activez mai bine de 50 de ani. Conducător științific mi-a fost numit academicianul Eugen Rusev, mare savant, discipolul istoricului român Petru Panaitescu. Am venit în aceiași zi cu Alexandru Moșanu, Rusev ne-a primit a stat de vorbă alături cu noi și ne-a zis, măi băieți nu știți nimic degeaba ați trecut universitatea. Și ne-a adus în secret, de la el de acasă, istoria românilor de A.D. Xenopol în 6 volume mari, trei luni le-am studiat și schimbam cărțile cu Alexandru Moșanu. După trei luni ne-a dat colocviu, a zis că ceva știm și s-ar putea să-l citim pe Iorga, dar mai întâi să-l lecturăm pe Jurescu. Și iată așa am învățat adevărata istorie și nu cea îndoctrinată de la universitate, căci când eram student credeam cu adevărat că Lenin și Stalin sunt vârful cunoștinței, nu aveam de unde să aflu adevărul.
– La universitate, în calitate de profesor, predați aceiași istorie îndoctrinată?
D.D.: – Ce le predam eu? Istoria Moldovei adaptată, ceea ce spuneau clasicii despre istorie eu eram obligat să le lămuresc, dacă e scris “Unde ești tu Țepeș doamne”, trebuia să le spun cine este Țepeș, sau “Tu ești Mircea” cine-i Mircea și tot așa. Sub acest camuflaj predam istoria românilor. Așa a mers bine, până a fost un denunț și cursul meu a fost suspendat. Când îmi alegeam temele la academie le alegeam pe acela prin care urma să scriu adevărul dar și să ne camuflăm, altfel nu se putea. Trebuia să mai incluzi câteva slogane cu cuvinte de lemn, astfel ni se permitea să mergem în România, unde intram în contact cu istoricii de acolo și cu profesorii de origine basarabeană. Istoricii alde mine care nu doreau să intre în politică se ocupau de istoria agriculturii, a culturii, a artelor și tot așa.
– Cât de des vă aduceți aminte de casă, de pământurile sorocene?
D.D.: – Despre Soroca nu uit niciodată nici măcar în lucrările mele. Eu editez din 1962, și mereu țin cont de baștina mea. Acum lucrez la cel de al doisprezecelea volum al cărții „Moldova în epoca feudalismului. Documente inedite.” Am făcut și unele cercetări, am încercat să demonstrez că Cetatea Soroca din piatră este făcută pe timpul lui Ștefan cel Mare și nu a lui Petru Rareș. Afirm cu certitudine că cetatea noastră este una Ștefaniană și am multe argumente în favoarea acestei poziții. Călătorii străini au văzut-o până la 1547 când se presupune că a fost construită. Un călător afirmă la 1512 că la Soroca este un „zamoc storoj ot poganstvo”, ce înseamnă asta? Desigur că o cetate mare. Acolo turcii au vrut să pună un pașă și chiar l-au pus pentru puțin timp, nu aveau să-l pună între niște garduri de lemn. În 1538 când au fost numite de străini principalele cetăți ale Moldovei, acolo se regăsește și Soroca. Nemaivorbind că un posadnic nu putea fi pus într-o cetate din lemn și pământ. Am vorbit cu arhitecți cu renume, mi s-a spus că ea este tipică cetăților de la sfârșitul secolului XV, nicidecum mijlocul lui XVI. Este un document ce spune că Petru Rareș a chemat meșteri din Ardeal ză-i zidească cetatea, am stabilit că meșterii de fapt au venit să o repare, mortarul cu care a fost reparată cetatea Soroca dar și Hotinul este același. Cetatea de lemn și pământ a fost cu adevărat doar că pe timpul lui Alexandru cel Bun, ea era mai mică și în urma săpăturilor a fost găsit șanțul ei. Cetatea de piatră a fost făcută împotriva polonezilor și a tătarilor în perioada luptei cu tătarii de la Lipnic din 1470 și bătălia cu polonezii lui Ioan Albert . Cetatea Soroca e cu mult mai veche decât se credea până acum.
– De câteva luni sunteți cetățean de onoare al orașului Soroca, ce înseamnă acest titlu pentru dumneavoastră.
D.D.: – Înseamnă că trebuie să mai fac ceva pentru Soroca, dacă voi reuși voi mai face donație un lot de cărți pentru soroceni. Îmi pare bine că și-au adus aminte de unde sunt rădăcinile mele.
– Cât de des reveniți acasă?
D.D.: – Când am ocazia. Cât erau părinții în viață veneam foarte des. Mai vin când sunt chemat, doamna Ana Bejan m-a invitat la liceul „Constantin Stere”, astă toamnă am fost și la o conferință științifică.
– Și cum regăsiți de fiecare dată orășelul nostru?
D.D.: – Acum este un orășel curățel, arată foarte bine. Nu-i un centru urban deosebit ci unul specific și atractiv.
– Care ar trebui să fie calea Sorocii?
D.D.: – Calea Sorocii ar fi ca și a Sibiului, un important centru cultural. Ar fi bine ca aici să fie și o universitate măcar.
– Cu cine dintre consătenii dumneavoastră vă mândriți?
D.D.: – Cu vecinul și prietenul meu cu care am crescut, Dumitru Andrieș, profesor de geografie. Mă mândresc și cu istoricul Nicolae Bulat.
– Ce mesaj aveți pentru soroceni?
D.D.: – Să continue tradițiile Sorocenilor care au proslăvit-o zeci de ani la rând și ei să fie urmași destoinci a oamenilor notorii pe care i-a dat pământul Sorocii. Soroca a fost arsă de multe ori, dar și-a revenit mereu.
Observatorul de Nord, 2010
