Viață de românaș
Am fost la doctor să iau o rețetă pentru moșu meu și vecina mi-a spus că fără 50 de lei nu mă servește, dar am fost șocată când am văzut răspunsul lui… Am intrat în cabinetul doctorului Popescu cu același sentiment de frică pe care îl aveam când eram copil și mergeam la școală fără să-mi fi învățat lecția. În buzunarul drept al cardiganului meu, cei cincizeci de lei se simțeau grei ca o piatră. „Fără bani nu-ți face nimic,” îmi spusese vecina Floarea cu aerul ei știutor. „Și să nu crezi că cu zece-douăzeci scapi. Minimul e cincizeci.”
Doctorul Popescu era un bărbat la vreo patruzeci și cinci de ani, cu ochelari cu ramă de plastic și un zâmbet cald care nu se potrivea cu reputația lui de om care primește șpagă. Cabinetul era modest – un birou vechi, două scaune, un dulap cu medicamente și diploma de pe perete într-o ramă simplă de lemn.
„Bună ziua, doamna Ileana. Ce vă aduce pe aici?” m-a întrebat, făcându-mi semn să mă așez.
„Păi… am o durere aici, la piept,” am început eu, punându-mi mâna pe inimă. „Și mai am o rugăminte, dacă se poate. Bărbatul meu e și el bolnav, nu se poate deplasa, și aș vrea să-i faceți și lui o rețetă pentru tensiune.”
Doctorul m-a ascultat cu atenție, m-a verificat cu stetoscopul, mi-a măsurat tensiunea. După ce a terminat consultația, mi-am băgat mâna în buzunar și am scos bancnotele îndoite.
„Pentru dumneavoastră,” am spus, întinzând banii cu grijă. „Și pentru rețeta soțului meu.”
Doctorul s-a uitat la bani, apoi la mine, și a împins încet mâna cu banii înapoi spre mine.
„Nu, mulțumesc. Păstrați-i.”
Am rămas cu gura căscată. „Dar… doamna Floarea mi-a spus că…”
„Doamna Ileana,” a spus doctorul, scoțându-și ochelarii și curățându-i încet, „știți ce meserie avea tatăl meu?”
Am dat din cap că nu.
„Era miner. Iar mama mea era muncitoare la fabrică. Eram săraci, foarte săraci. Când mă îmbolnăveam, mama plângea pentru că nu avea bani să mă ducă la doctor. O dată am făcut pneumonie și aproape am murit pentru că a așteptat prea mult, sperând că îmi trece singur.”
Ascultam cu ochii mari, neînțelegând încă unde bate.
„Într-o noapte, doctorul Marinescu – Dumnezeu să-l odihnească – a venit acasă la noi, deși era două noaptea. L-a rugat mama cu lacrimi în ochi, dar nu avea nici un ban să-i dea. Știți ce a făcut doctorul?”
„Nu…”
„M-a tratat. Mi-a dat medicamente din cabinetul lui. A venit a doua zi să mă vadă. Și a treia. Până am fost bine. Când mama a încercat să-i mulțumească cu ce avea – cu ouă, cu lapte -, el a refuzat. ‘Copiii nu se lasă să moară din lipsă de bani,’ mi-a spus.”
Doctorul și-a pus din nou ochelarii și a continuat:
„Din cauza lui am devenit medic. Nu pentru bani, ci pentru că am înțeles că medicina e o vocație, nu o afacere.”
Doar cei care au crescut în sărăcie știu cu adevărat cât de mult poate însemna un gest de bunătate făcut fără să aștepți nimic în schimb. E o lecție pe care n-o înveți la facultate, ci din propria suferință.
Simțeam cum ochii mi se umezesc. În șaizeci de ani de viață, nu văzusem niciodată un om cu studii superioare care să refuze banii.
„Dar atunci de ce spune lumea că…?”
„Pentru că sunt doctori care au uitat de ce au devenit medici,” a răspuns el trist. „Dar nu toți suntem la fel. Datoria mea nu e să iau bani de la oameni care abia se descurcă, ci să-i ajut să fie sănătoși.”
A scris două rețete – una pentru mine, una pentru soțul meu – și apoi s-a ridicat la dulapul cu medicamente. A luat câteva cutii și le-a pus în punguța mea.
„Astea sunt pentru soțul dumneavoastră. Să ia câte o pastilă dimineața, cu apă multă. Și să vină să mă vadă când se simte mai bine să călătorească.”
Când am ieșit din cabinet, încă nu-mi venea să cred. Pe stradă, mi-am întâlnit vecina Floarea.
„Ei? I-ai dat banii? Câți a vrut?”
„N-a vrut nimic,” am răspuns simplu.
„Cum să nu fi vrut? Minti!”
„Nu mint. Mi-a refuzat banii și mi-a dat și medicamente gratis pentru bărbatul meu.”
Floarea s-a uitat la mine ca și cum aș fi înnebunit. „Păi de ce nu mi-ai spus și mie să vin cu tine?”
În seara aceea, acasă, în timp ce soțul meu lua medicamentele primite de la doctor, mi-am amintit de propria mea copilărie. Cât de rar întâlnisem oameni care să dea fără să ceară nimic înapoi. Cât de des învățasem că totul în viața asta are un preț.
„Știi, Ioane,” i-am spus soțului meu, „am întâlnit azi un om care mi-a reamintit că mai există oameni buni în lumea asta.”
„Ce-a făcut?”
„Mi-a arătat că nu toți oamenii cu școală sunt la fel. Că medicina adevărată se face din suflet, nu din interes.”
A doua zi, am cules cele mai frumoase flori din grădina mea și le-am dus la cabinetul doctorului. Nu ca plată, ci ca mulțumire. Pentru că învățasem că recunoștința sinceră valorează mai mult decât orice bancnotă.
Iar doctorul Popescu le-a pus în vază și și-a amintit de doctorul Marinescu, care undeva, de sus, probabil zâmbea văzând că lecția lui continuă să se transmită mai departe.
SURSA: Facebook
