Aşadar, până a se aşeza la casa lor, cam doi ani, tinerii căsătoriţi au stat în casa părinților mirelui. Tata era tractorist și lucra pe deal și zi, și noapte. Mama, alături de soacră, trebăluia prin casă și gospodărie, unde lucrul nu se mai termina. Fiind robace din fire și deprinsă cu munca în casă, nu prea s-au iscat neințelegeri între noră și mama-soacră. Bunica Aniuta (era din sat de ucraineni – Cotova, de prin părțile Drochiei) a trăit 96 de ani, așa că de multe ori singură ne povestea despre acele timpuri.
Vorbea de mama cu bunăvoinţă. Pe tata îl mai şi certa. Tot cu bunăvoinţă. Cu tata relaţia ei era mai specifică. Îl critica des, ca o mamă grijulie, mai ales pentru caracterul său răzvrătitor, încercând să-l mai ostoiască. Spiritul dreptăţii pentru el era stindard. Şi cu câtă nedrepate se tot ciocnea în acele vremuri neliniștite, nu era de mirare că găsea ganciuri (adică neajunsuri) tuturor și la tot pasul. Prin colhoz, mai ales la adunările generale sau de brigadă, se ridica la tribună şi croia dreptatea pentru toţi. Critica nedreptăţile, dar şi persoanele, care le comiteau. De regulă acestea erau cu răspundere, adică şefi mai mici sau mai măricei. Deşi se accepta critica şi se promitea că se vor lua măsuri, se mai întâmpla ca măsurile să se ia cu el, adică tot tata să pătimească.
Dar hărnicia şi priceperea sa îl scoteau din toate nevoile. Pe el te puteai bizui în orice condiţii. Ştia mama, ştiau rudele, dar ştiau şi şefii. El era persoana care găsea soluţii nu doar pentru problemele proprii, dar şi pentru cele ale măhălenilor sau ale neamurilor. Aceste calităţi i-au prins bine şi la ridicarea propriei gospodării, dar şi la a ne creşte pe noi.
Ambiţia şi rezistenţa le avea de la părinţi, dar şi viaţa grea i le cultivase. E adevărat că vremurile nu sunt bune niciodată, dar prin ceea ce au trecut părinţii şi buneii noştri nu doresc să treacă nici cel mai aprig duşman, dacă o fi pe undeva. Imi povestea tata istorii din copilăria sa, atunci când vedea uneori că sunt pe punctul de a izbucni în plâns în faţa greutăţilor. Aşa mă educa: prin întâmplări din viaţa sa şi pătărănii cu tâlc din viaţa altora. Iată una dintre ele. Era anul 1940. Era plină vară, cald bine şi frumos. Nimic nu prevestea marea nenorocire. Dar ea a venit. Pe 28 iunie, în acea plină vară. Şi tatăl meu avea doar 8 ani şi era băiatul cel mai mare în familia lui Iosif Donos.
Bunelul Iosif (toţi nepoţii îi ziceau tătuca) până la colectivizarea impusă de sovietici era considerat foarte avut. Fiind de fire muncitor şi strângător, chiar zgârcit şi puţin cărpănos (Doamne, iartă-mă!), nu suporta gândul să i se ia ceea ce agonisise prin truda sa şi alor săi. Şi agonisise… Avea căruţă şi car de cărat roada şi pentru celelalte luctări la pământ, bricică (droşcă, adică) pe arcuri pentru deplasările proprii, dar şi harmanul plin cu de toate – cai buni în grajduri largi, turme de oi (la patru-cinci sute) cu fânul în preajmă, vaci bune de lapte – la adăpost, şi multe hectare de pământ.
Ajunsese la urechile lui vestea cea crudă că sovieticii confiscă averea tuturor celor care intră în raza de 10-12 km de la Nistru, pe motiv de colaboraţionism cu autorităţile româneşti. Iar satul nostru se află la o distanţă de 11 km de la Nistru. Nu mai asteptă şi alte confirmări. Îl învăţase viaţă ca un rău anunţat se îndeplineşte. Astfel, chiar în noaptea aceea l-a trezit pe fiul său de doar 8 ani neîmpliniţi, a mai luat şi o rudă mai de încredere, a mers pe deal la stâna sa, a scos cele peste 400 de oi din ocol şi, pe unde mai domol, pe unde mai cu zburda, dar au mânat tustrei acea turmă încă 20 de km înspre apus, spre satul bunicii, care nu intra în acea zonă de risc. Bunica era nemuroasă, având încă unsprezece fraţi şi surori.
Unii dintre ei erau gospodari în satul Cotova, pe atunci Cartofleanca. Bunelul se înţelesese cu unul dintre fraţi să-i primească turma până se mai limpezesc vremurile tulburi. Doar atât – să le primească. Dar păscutul oilor, mânatul la strungă rămaseră pe seama feciorului Ionică. Băiatul cel mare al lui Iosif. Si el era atât de mic… De doar opt anişori. Aşa că tata, sărmanul, cu doi căţei credincioşi, a alergat până târziu, în toamnă, prin toate râpile şi hârtoapele din împrejurimi, deoarece păşunile cele bune erau ale altora, iar el era un străin. Prin ce a trecut acel băieţel de doar opt anişori nu e greu de imaginat – picioarele erau numai bătături, zrârieturi şi sânge, mâinile erau doar vânătăi, faţa devenise neagră-tuciurie… Şi el era bălai la piele, şi avea ochii albaştri-aşbaştri… A devenit altul după această vară de pomină. Altul pentru toată viaţa.
Tătuca Iosif, pe lângă toate, mai era şi un bun vraci de animale, cunoscut în împrejurimi. Pe mulţi îi ajutase, multe vite salvase. Însă nu dezinteresat. Ştia să-şi aprecieze harul de la Dumnezeu. Lua bani buni sau produse pentru serviciile sale. Deşi nu făcuse şcoli de zootehnie, mulţi veterinari veneau la el să se sfătuie, îndeosebi după ce ferma de vaci a colhozului se extinsese. Ţin minte şi eu acele vremi, căci bunelul, bolnav de artroză reumatică, şi cu un picior beteag (îşi vătămase el singur piciorul drept, ca să nu-l ia ruşii carne de tun, atunci când în 1944 ajunseseră cu eliberarea în părţile Sorocii, astfel că alignea când păşea) a trăit până la optzeci de ani. Eu tocmai absolvisem studiile la Universitate atunci când el s-a stins din viată.
Probabil, acest statut şi acest har l-a ajutat şi în anii de după război. Prevenit şi bine informat de cu vreme, a reusit să mărite şi să însoare repejor copiii mai măricei doar ca să mai salveze de naţionalizare animalele şi o parte din terenuri. Astfel surorile tatei s-au căsătorit la 15-16 ani. Ele tot au primit de zestre, pe lângă celelalte trebuincioase la gospodărie, şi terenuri pe aproape de bunei. Aşa că eram toţi grămăjoară. Adevărat că şi satul nostru era mic, în comparaţie cu cele vecine – aşezări vechi, care numărau sute de ani.
Pe un teren croit din proprietăţile bunelului, peste drum de gospodăria părinților, tinerii căsătoriţi au pus fundament la propria casă. Tata lucra enorm de mult şi cu ajutorul verilor şi al prietenilor reuşi să ridice peretii casei şi să pună acoperişul în primul an de căsnicie. La pus podul au făcut clacă, aşa cum făcea toată lumea când era vorba de o lucrare mare la casă sau atunci când trebuia de curăţat vreo fântână. Iarna următoare tâmplarii din sat au meşterit uşile, ferestrele, patul şi taburetele; masa mama o avea de zestre de la buneii săi, Ion şi Maria Andrieş din Cureşniţa, satul de baştină al mamei, oameni înstăriți pe acele vremuri, aşa că, fireşte, masa era mare-mare (mai avea şi două părţi laterale pliante) cu picioare solide frumos sculptate – încăpea tot neamul în jurul ei. Aşadar, pot spune că la naşterea mea aveam deja casă părintească.
Din marea dorinţă de a se aşeza la casă proprie, mama cu tata au hotărât că de iarnă vor trece în unica odaie pe care mama, cu mine în braţe, la propriu şi la figurat, reuşise deja să o pregătească: îndreptase pereţii cu lut şi paie, apoi cu lut şi nisip, după care dădu de câteva ori cu var şi nisip de râu cernut, apoi cu var şi sineală. Imi povestea adeseori, cum mă punea în covăţica mea, pregătită de către străbunelul de pe mamă pentru îmbăiat, pe care o căptuşeă cu o plăpumioară, să-mi fie molcuţ şi cald.
Mă aranja în câmpul ei de vedere ca să mă ia cu vorba şi să nu plâng cât timp ea lucra. E drept că eu pe timp de zi eram liniştită şi dacă mama era alături şi-mi vorbea întruna, eu mă jucam în legea mea până adormeam. În schimb nopţile… eram foarte agitată, plângeam, tresăream prin somn, nu aveam linişte nici măcar două-trei ore ca să-i las şi pe părinţi să se odihnească. Adevărat chin pentru dânșii! Aşa că ei, bieții, făceau de gardă cu mine. Tata venea de la muncă seara târziu, mama îl aştepta cu uncropul pe plită şi mancarea sub pernă, apoi îl lăsa să doarmă vreo două ore. Pe la două de noapte îl trezea şi mergea ea să se culce. Cum aveau doar o singură cameră, erau nevoiţi să mă tină în braţe sau să mă legene întruna în pătucul meu de lemn, meşterit iernile tot de străbunelul Ion, ca nu cumva sa trezesc pe cel care se odihnea.
Apoi mă prelua mama şi cu mine în braţe, disdedimineaţă, porăia prin casă – scotea cenuşa, aprindea focul în sobă, punea oala pe plită, curăţa legumele sau alegea crupele şi tot aşa până mai crescusem şi mă mai cuminţisem. Dar nu trecură nici trei ani şi apăru pe lume fratele meu Liviu. Astfel, de mititică am devenit sora mai cea mare. Şi aşa am rămas toată viaţa – şi pentru celălalt frate – Anton, şi pentru surorile mele – Margareta şi Nelea.
Casa, şi ea, creştea o dată cu mine. Camera noastră, prima, care ocupa aproape o treime din suprafaţa casei, a fost refăcută. Lângă cuptorul larg a fost instalat un pat lat de lemn, aşternut cu un lăicer de la mămunea Gaţa (de fapt, numele deplin era Agafia). Patul venea din peretele cuptorului până în peretele lateral al casei, ocupând tot spaţiul, ca nu cumva noi, copiii, rostogolindu-ne de pe cuptor, să cădem şi să ne stâlcim. Astfel spaţiul pentru copii era cel mai protejat, cel mai călduţ şi cel mai jinduit de toţi cei care ne treceau pragul. Chiar şi dacă nu se făcea focul o perioadă de timp, pe cuptor era cald şi bine. Tot acolo, în covăţica de lemn, mama ne scălda, cand eram mici de tot, de două ori pe zi – seara şi dimineaţa.
Aşa treceau iernile. Şi ele erau cu multă ninsoare şi cu ger iute, scârţâitor. Se întâmpla să nu putem ieşi din casă din cauza troienelor de sub uşa de la intrare. Imi amintesc şi acum serile de iarnă la gura sobei: îl aşteptam pe tata. Bineînţeles, noi ne jucam sau pur şi simplu priveam la foc. Mama era cu vreunul dintre noi în braţe şi ne păzea să nu ne apropiem prea tare, căci focul, vesel şi zglobiu, ne ademenea tot mai aproape, iar uneori, atunci când mama deschidea gurarul pentru a adăuga lemne, câte un tăciune încins se mai rostogolea pe podea. Mama îl prindea cu vătraiul şi veleuca (pe la noi, aşa se spune făraşului) şi-l trimitea la locul lui să-şi facă treaba – să ne încălzească.
Tata intra zgomotos, într-un cojoc alb, greu, cu căciulă rusească pe cap. Uneori, voios, bine dispus şi plin de zăpada se repezea spre noi să ne sperie sau să ne răcorească – şi atunci se ridica un tămbălău prin casă, de nu se auzea nici în cer, nici în pământ. Se întâmpla să întrecem măsura şi atunci mama punea mâna pe o nuia mlădioasă de gutui şi de cum auzeam vâjâitul ei prin aer, ne potoleam pe dată. Vestita nuia rareori ateriza pe spatele cuiva dintre noi. Dar se mai întâmpla.
Vara era cu totul altfel. Casa devenea mai luminoasă, cu mult mai spaţioasă, deoarece şi celelalte 2 încăperi, care nu se încălzeau iarna, deveneau ale noastre. Una era tinda, largă şi cu veranda în continuare, plină de crizanteme în butoiaşe sau în gavanoase ştirbite din ceramică, pe care mama nu le mai putea utiliza pentru murături, ulei sau brânză de oi. Acolo noi ne întreceam la alergat, ne jucam de-a prinselea, de-a boldişorul, de-a băsmăluţa ş.a. Având o lungime de peste şase metri (de fapt ocupa toată lăţimea casei), tinda era aşternută cu trei rânduri de ţoluri din cânepă lucrată în casa bunicii Marianca. Erau tot din zestrea mamei. De atâta zolit şi ghilit, pânza lor se flauşase deja şi devenise albă-albă, de se mirau vecinele si, îndeosebi, învăţătoarele de la şcoala din sat, atunci când veneau în vizită la elevi să verifice condiţiile de trai şi să discute cu părinţii: „Cum era posibil cu atâția copii mici în casă să ai ţoluri albe în tindă?” Ele nu ştiau ce educaţie primise maică-mea de-acasă. Bunica mamei, de la care i se trăgeau toate cele bune în viaţa ei, cum zicea mama, referindu-se la deprinderile de a gospodări, de a găti, de a vărui, ghili şi celelalte, pe care le deprinsese de la ea, merită o carte sau măcar un capitol aparte, la cât de vrednică şi luminoasă figură era.
Alta era Casa mare, la început cam pustie: doar sofaua, de fapt cufărul cu hainele de zestre ale mamei şi un ungherar pentru vesela de zile mari se aciuaseră pe din părţi lângă perete, aşa că răsuna un ecou atât de prelung, de mai mare dragul să-l tot zădări, că mama uneori nu putea să ne scoată de acolo. Cu timpul Casa mare devenea tot mai arătoasă şi înzălată cu de toate – mobilier la modă pe atunci, adică servanta pentru blide, garderoba pentru hainele părinţilor, care şi ele deveneau tot mai multe, covoare, lăicere, perne nou-nouțe – deja de zestre nouă. Era locul unde noi, fetele mamei, de cum crescusem şi ne mai zburătăisem pe la şcoli, ne adunam să sfătuim. Regula casei nu se schimbase – odihna şi sfatul urmau numai după ce terminai treaba prin gospodărie. Aşa că, după ce încheiam lucrul pe afară sau curăţenia prin casă, mama ne îndemna: „Hai, fa fetelor, în Casa cei mare!” Ne aşezam pe un divănaş, tapisat cu pânză de pluş vişinie, cu oglinjoară la spetează, cu braţele în formă de vălătuci, şi acolo se puneau la cale toate. Era acel divănaş un capriciu al mamei, pe care tata i l-a îndeplinit. Mai răvăşeam amintiri din copilărie, mai măsuram nişte haine, mai potriveam o fotografie sau un tablou pe perete, rearanjam mulţimea de năframe şi broboade ale mamei, care atărnau foarte ispititor pe o funie prinsă peste ungher de doi pereţi. Tot ziceam că e arhaică acea culme (mama asa îi spunea) şi trebuie schimbat locul broboadelor, ca să renunţăm într-un final, căci începuse să capete valoare sentimentală acel loc. Aşa au şi rămas broboadele mamei pe acea culme, până când nu a mai fost nevoie de ele.
Deoarece mama, ca şi bunicile noastre, din toamnă până pe la Crăciun, iar uneori şi până-n primăvară, ţinea pe masa din Casa mare (era acea masă mare, primită zestre de nuntă de la tătuca Ion), toate felurile de bunătăţi – porumbrele, coarne şi alte pomuşoare; gutui, struguri, nuci, mere, pere, biscuiţi şi covrigei de la sărbători, bomboane-pernuţe şi drajeuri de toate felurile – toate în acea cameră erau îmbibate cu arome miraculoase pentru noi, cei mici. Ele nu dispăreau nici vara… Aşa a şi rămas Casa mare o permanentă atracţie pentru noi. Nu mai conta ce vârstă aveam. Casa Mare, a noastră, dar mai ales a bunicilor noastre, era sursă de bucurii – neapărat găseai ceva deosebit acolo. Dacă nu bomboane, gutui sau pere, atunci cu siguranţă o fotografie mai neobişnuită, o coroniţă sau un bucheţel de la nunta cuiva, o haină nostimă de care să faci haz, sau măcar o aşchie de amintire… şi tot te bucurai.
Silvia Grossu, a lui Ionică Donos din Cureșnița Nouă, Basarabia
Citește și ascultă prima parte aici – observatorul.md/tag/povata-si-dojana
