Acum 27 de ani, la Tătărăuca Veche a venit ca preot Mihail Sîrbu. Și de atunci îi păstorește pe cei de aici și din satele megieșe. Respectat printre “colegi” și consăteni, părintele a fost o perioadă și protopop al raionului Soroca. Preotul este și un mare iubitor și promotor al istoriei neamului, așa că ne-am gândit să realizăm la acest sfârșit de an un interviu cu dumnealui, ca să rămână pentru istorie…
Părinte, când și unde v-ați născut?
M-am născut în prima jumătate a secolului trecut, în 1948, în satul Rudi, în familia unor țărani simpli. Părinții mei erau Nina și Grigore Sîrbu.
Ați avut pe cineva din înaintași preoți?
Nu, nu am avut pe nimeni. Din ceea ce știu, studiind istoria strămoșilor mei, bunica mea a fost prosforniță la Mănăstirea “Sfânta Treime” de la Rudi, cocea prescuri pentru slujbele de acolo. Dar viața așa a făcut că am ajuns într-o familie de preoți, socrul meu era părintele Nicolae Străinu, un preot cu inimă mare. El a fost preot în satul Plopi, apoi în Rudi. După ce am intrat în această familie de preoți, acolo am primit prima binecuvântare pentru misiunea asta mare creștină pe care o port în spate.
Până atunci vă planificați să deveniți istoric…
Prima mea facultate a fost cea de istorie, am iubit istoria și o mai iubesc, ea îmi ajută mult, inclusiv în preoție. Istoria este o știință importantă, m-a ajutat să lucrez la istoria satului Rudi, la istoria bisericilor din Tătărăuca Veche și Tătărăuca Nouă. Pe atunci încă nu știam că voi deveni preot. Când am fost binecuvântat, avusesem o întâlnire cu Vladâca Petru, de la Mitropolia Basarabiei, și el mi-a propus să îmbrățișez această misiune. Am venit acasă să mă sfătui în familie, inclusiv cu părintele Nicolae, socrul meu. El m-a susținut atunci. Am slujit o perioadă la Bălți, la biserica „Sf. Cuvioasa Parascheva”, apoi am fost repartizat la Academia Teologică și iar am revenit la aceeași biserică. Peste o perioadă au venit oamenii din acest sat și mi-au propus să fiu preot la Tătărăuca Veche și Tătărăuca Nouă. Atunci am luat decizia să revin mai aproape de casă, mai aproape de părinți, ca să-mi pot face și datoria de fiu față de ei, fiindcă erau deja bătrâni.
Viața așa a făcut că am ajuns într-o familie de preoți, socrul meu era părintele Nicolae Străinu, un preot cu inimă mare. El a fost preot în satul Plopi, apoi în Rudi. După ce am intrat în această familie de preoți, acolo am primit prima binecuvântare pentru misiunea asta mare creștină pe care o port în spate.
Cineva din urmași merge pe urmele dumneavoastră?
Eu am o fiică, ea mi-a dăruit doi nepoți. Unul dintre ei a fost cu mine mult timp prin sfânta biserică. Putea duce și rânduiala de la strană. Dar văzând povara care este pe umărul preotului, a socotit de cuviință că nu va fi vrednic să o ducă. Nu este ușor nici la preoți, să știți. Celălalt nepot este elev în clasa întâi și nu știm încă ce va face.
Una dintre pasiunile din tinerețe știu că era fotografiatul…
Da, asta a fost până la preoție. M-am ocupat mult de fotografiere, aveam și multă tehnică, făceam acasă fotografii și slide-uri. Fotografiam mai mult familia și natura. Era o ocupație pentru plăcerile mele. Apropo, alt hobby al meu este și muzica. Eu cunosc notele și unele instrumente, pot cânta la acordeon, chitară, domră și mandolină. Aceste cunoștințe îmi ajută uneori când am necesitatea de a pune unele cântări bisericești pe note. Îmi plac toate cântecele, dar în special cele populare, încă de mic le iubeam. Apoi am îndrăgit muzica clasică, pe urmă muzica de estradă, acum iarăși îmi plac romanțele și muzica populară, care ne reprezintă. Am găsit timp și pentru scrieri, căci este și asta o pasiune de-a mea. Am compus versuri și cântece, am editat câteva cărțulii apărute la timpul cuvenit.
Spuneați că nu este ușor să fii preot. Ce înseamnă să fii preot și este acesta, un serviciu care începe la 8:00 și se termină la 17:00?
Noi 24 de ore din 24 suntem preoți, trebuie mereu să ne comportăm după canoanele bisericești și să fim un exemplu pentru cei din jur. Ne ducem crucea și facem ce ni se cere după canoanele noastre.
Noi venim de la popoarele tracice, geto-dacice și suntem poporul român. Eu îmi amintesc așa un moment din viața mea, tăticul meu era născut român, așa era scris și în documente. Mămica mea la fel. Eu îi mai întrebam în glumă: cum voi, doi români, ați născut un moldovean? Mă consider și eu, fără îndoială, român.
Să revenim la istorie, ce anume v-a pasionat în ea?
Din toate momentele care m-au preocupat din istorie, cele mai importante au fost crâmpeiele din istoria plaiului natal, istoria satului, istoria mănăstirii. Toată viața mea, de când mă știu, am adunat materiale, le-am selectat, și anume despre renumitele șanțuri, cele Trei cruci, Farfuria turcului, peșterile, Mănăstirea, aceste informații le-am înmănuncheat într-o carte despre satul Rudi, sub conducerea lui Vasile Trofăilă. În timp ce cercetam m-am ciocnit de multe lucruri, chiar și aceleași săpături care, cred eu, au fost făcute tendențios, și nu ne reprezentau pe noi, ci veneau cu idei false. Acele cercetări veneau cu opinii care ne îndepărtau de originile noastre și aveau scopul să dovedească precum că aici au predominat slavii și noi am venit mai târziu.
Și cum credeți, cine suntem noi, că nici azi nu se dorește a se pune punct la acest subiect?
Noi venim de la popoarele tracice, geto-dacice, suntem poporul român. Eu îmi amintesc așa un moment din viața mea, tăticul meu era născut român, așa era scris și în documente. Mămica mea la fel. Eu îi mai întrebam în glumă: cum voi, doi români, ați născut un moldovean? Mă consider și eu, fără îndoială, român. Acesta este destinul meu, dacă eram țigan — eram țigan, dacă eram rus — rus eram, dar sunt român și nu am ce face. Nu am dorit să fug de destinul meu, acesta sunt eu. Cui îi place să mă primească așa ca român — mă primește, cui nu-i place — nu mă primește, dar acesta este neamul meu. În destinul meu de conștientizare a românismului, chiar ca istoric, trecând prin toate documentele și văzând cu alți ochi materialele de arhivă, m-am convins și mai mult de faptul că sunt cine sunt. Chiar mă mândresc că sunt român.
Ați venit în această comună la două biserici, dar v-ați ambiționat să lăsați mai multe, inclusiv la Niorcani și Slobozia Nouă…
Sunt creștin și am socotit că dacă în viață a binecuvântat Cel de Sus să fiu preot, eu trebuie să fac și ceea ce alții poate nu au făcut. Mi-am dorit să mai las încă două biserici în urma mea. Știu că la Niorcani a fost o încercare prin 1936 de a se ridica un locaș sfânt, nu știu din care cauză s-au împotmolit, și nu au mai ridicat-o. 
De această dată ne-a reușit. La Slobozia Nouă vrem să o finisăm cât mai repede, dar mai trebuie puțină răbdare. Eu sunt optimist, sper să-mi dea Domnul Dumnezeu sănătate. Îmi fac planuri de unde să găsim și acoperiș, cum să găsim ferestrele pe care nu le avem deocamdată, dar o să fie. Nu lăsăm mâinile în jos.
Între timp, ați început unele lucrări de reparație la biserica de lemn din Tătărăuca Veche…
Este o cinste să te rogi într-o biserică veche, fiindcă aici s-au slujit sute de ani, dar este și o răspundere mare. Biserica din lemn este un monument istoric, un monument de cultură, care are peste 130 de ani. Ea trebuie păstrată și lăsată urmașilor, mai ales că este mai ușor de îngrijit așa o biserică, decât de făcut o biserică de la început. Și eu nu știu dacă o putem face de la început tot așa cum am moștenit-o din moși-strămoși. Mă strădui să o păstrez, mai ales că am primit-o delăsată, ea fusese închisă și era într-o stare jalnică. Am avut multișor de lucru până am adus-o la nivelul la care este astăzi.
Cum sunt creștinii din vremea de azi, față de cei pe care i-ați avut la început?
Oamenii actuali diferă de cei de cândva. Chiar și față de cei pe care i-am primit acum 25 de ani, sunt alții. Acum pe primul plan se pune banul și pe al doilea plan credința. Acum 25 de ani era totul invers. Nu vorbesc în cazul dat despre satul meu, eu am norocul și, spre bucuria mea, creștinii de aici sunt receptivi la problemele bisericii. Ei susțin biserica prin rugăciune, chiar și cu munca și răspunderea. Dar mă uit ce se întâmplă prin alte sate de pe malul Nistrului și lasă de dorit.
V-ați născut la Rudi și trăiți tot acolo, dar slujiți în satul de alături, Tătărăuca Veche. Cu care localitate vă identificați mai mult?
Eu sunt tătărăucean. Aici sunt toate interesele și realizările mele. Comuna Tătărăuca Veche m-a înfiat, aici am crescut ca preot, chiar dacă trăiesc în Rudi.
Apropo de trai, cum v-ați cunoscut cu cea care vă este alături de aproape o jumătate de secol?
Ne-am cunoscut cu Lucia în primii ani de lucru, când eu eram pedagog la actuala mănăstire Rudi, pe atunci acolo era un sanatoriu de copii. Ea fiind studentă, fusese trimisă pe vară ca educatoare la Rudi. Și aici a fost prima noastră întâlnire, iar în curând vom sărbători 50 de ani de viață împreună. Eu am așteptat-o să-și termine studiile de la Călărași ca pedagog, și-a făcut un careva stagiu de muncă, ca mai apoi să meargă alături de mine, fiind dascăl și cântăreață la sfânta biserică. Între noi este o diferență de aproape cinci ani, eu sunt puțin mai matur, ea este mai tinerică, dar problemele vieții ne echivalează.
Aș dori viața mea la mulți tineri care își încep căsnicia, să trăiască tot într-o așa prietenie cum am dus-o noi. Lucia a fost și îmi este nu doar soție, dar și prieten adevărat de viață. Între noi este o diferență de aproape cinci ani, eu sunt mai matur puțin, ea este mai tinerică, dar problemele vieții ne echivalează.
Cum treceți peste aceste probleme ale vieții?
Numai împreună, în conlucrare, cu dragoste și respect reciproc. Aș dori viața mea la mulți tineri care își încep căsnicia, să trăiască tot într-o așa prietenie cum am dus-o noi. Lucia a fost și îmi este nu doar soție, dar și prieten adevărat de viață.
Prin ce se deosebește biserica de la Tătărăuca Veche față de altele?
Este o biserică într-adevăr deosebită. Numai când intri în ea se simte rugăciunea generațiilor de până acum, te simți într-o altă lume, într-o lume duhovnicească. Aici te simți liniștit, biserica noastră te calmează și te susține. Am analizat și viața preoților care au slujit până la mine, apropo eu nu-l pot întrece numai pe Miron Oțel, străbunicul medicului Eva Gudumac, care a slujit aici cam jumătate de secol. Această dinastie de preoți a pus temelie bisericii noastre din Tătărăuca Veche. 
Dacă aș începe viața de la început, tot așa aș trăi-o. Poate nu mi-aș face așa casă mare, poate soba ar fi fost la alt loc, poate aș scrie mai multe versuri, aș fi învățat limbi străine, așa lucruri din astea mărunte, dar altceva nu aș schimba. Eu mi-am dus o viață frumoasă, sinceră, curată, atât în familie, cât și în societate. Nu am remușcări și tot așa aș trăi-o. Aș vrea ca și toți creștinii să-și iubească așa neamul, biserica și satul. Să-și cinstească originea și neamul.
