Copilăria ni se asociază multora dintre noi cu cei mai frumoși ani ai vieții, cu familia, cu primele șotii și, desigur, cu jucăria preferată. Am întrebat mai mulți soroceni ce-și amintesc despre cea mai îndrăgită jucărie, și iată ce ne-au spus. 
Inga Burlacu:
Jucăria mea preferată în copilărie, poate nu este propriu-zis o jucărie, dar a fost cartea ”Enciclopedia cu Zâmbete”. A fost în topul preferințelor mele în copilărie, cred că am recitit-o de zeci de ori. Autorul a reușit să creeze o carte plină de fapte interesante și amuzante, care să mă facă să zâmbesc, să râd, dar și să descopăr lucruri noi în același timp. Fiecare pagină era ilustrată cu desene haioase și colorate, care completau perfect textul, cu o serie de rebusuri, ghicitori, pe care le rezolvam cu mare drag. Cel mai important este că și azi păstrez această ”jucărie” și chiar am recitit-o de curând împreună cu băiatul meu. Recomand tuturor copiilor această carte spre lectură, le garantez distracție pe cinste!
Nicolae Sochircă:
Prima jucărie care mi-a rămas în amintire a fost o trăsură cu doi cai (mecanică), dăruită de bunicul de pe mamă din Florești, Todiraș Straton. L-am văzut pentru prima dată după câțiva ani după ce s-a eliberat (a făcut 10 ani — 1945-1955, fiind acuzat de ocupanții sovietici de colaboraționism cu autoritățile române, cu interdicția de a vizita satul natal Dubna, unde i s-a confiscat gospodăria, tot absolut). Pentru acel timp această jucărie era ceva deosebit.
Dina Tanasoi:
Ca orice copil, aveam foarte multe jucării, le adoram pe acelea de pluș, și chiar dacă m-am maturizat, îmi plac foarte mult și acum. Prin mulțumea de jucării era un câinișor micuț de pluș, cu caschetă militară pe cap, îl purtam mereu cu mine, îl iubeam foarte mult, i-am dat și un nume — Lord, îmi doream foarte tare un animal de companie, dar din cauza că eram la apartament și nu era posibil să luăm un câine în casă, Lord de pluș mi l-a înlocuit pe cel real! După ceva timp, cățelușul meu și-a regăsit viața la un alt copilaș, care, venind la mine în ospeție, l-a văzut și s-a îndrăgostit de el, atunci am înțeles că Lord al meu va bucura încă un copil și că este în mâini sigure.
Diana Șargu:
Jucăria mea preferată în copilărie a fost “pupsik”, așa i se ziceau păpușilor mici, miniatură de păpușă, fără piese vestimentare (varianta econom de păpuși sovietice, probabil). Îmi plăceau că erau mici și drăgălașe, se asociau cu bebelușii. La fiecare intrare în Mugurel ieșeam cu câte un pupsik. În clasa întâi, eu eram profa lor, le aranjam toate pe canapea și le citeam lecții. Unul din pupsici s-a păstrat, are și haină pe el, cusută de mine. Cine știe, poate se va juca cu el și Eva în vizită la bunica.
Olga Fornea:
Jucăria mea preferată din copilărie era o bicicletă galbenă, care avea și un nume, ”zayka”. Mi-au adus-o părinții într-o vară de la piață. Am învățat să merg pe bicicletă foarte repede, la 4 ani (avea și roți ajutătoare), la vârsta de 5 ani mă duceam cu bicicleta la bunica, ea locuiește cam la un kilometru de casa noastră. Dar după câțiva ani am crescut, și odată cu mine a crescut și fratele meu, bicicleta i-a rămas lui, dar știți cum sunt băieții curioși. A început să o repare. Mai întâi o roată, pe urmă volanul și tot așa până a împrăștiat detaliile. Asta a fost povestea jucăriei mele preferate.
Lidia Manea:
Pe timpul când eram copil, jucăriile mele preferate erau o păpușă confecționată de mama mea din resturi de material (mama era croitoreasă) și una din pănuși de porumb, pe care le iubeam foarte mult și le păstram în locul cel mai sfânt al meu. După ce am crescut și nu mai avem nevoie de jucării, cu ele s-a jucat sora mea mai mică, dar tot au fost păstrate, iar când sora a crescut, jucăriile au fost donate unei rude. Iar mai departe soarta păpușelelor mele nu o mai cunosc.
Marina Negru:
În copilărie aveam împreună cu sora mai mare două jucării — o maimuță și un ursuleț. Nu aveau neapărat un nume, pentru că îndeplineau rolul unor copii, noi, dorind să părem mai mature, eram mămici acestor jucării. Acum, că au trecut mulți ani, nu mai sunt aceste jucării, s-au pierdut în timpul reparației.
Rada Cioca:
Deși am avut foarte multe jucării pe care într-adevăr le-am iubit, probabil cea cu care mi-am petrecut copilăria a fost o păpușă pe care am primit-o cadou de la o rudă din Germania, era un băiețel cu păr blond și ochi albaștri, ceva ce nu mai văzusem la noi în Moldova. Având doi ani, am fost impresionată de băiețelul care de statură era un pic mai scund decât mine și părea atât de real. Nu știu cum s-a ajuns, dar l-am numit Roby. Cu Roby mâncam, mă jucam, dormeam. El a devenit jucăria mea preferată. A suferit și multe experimente, l-am tuns, i-am făcut pistrui și multe altele, dar a supraviețuit și mi-a fost un prieten loial. Se mai păstrează până în ziua de azi, așezat pe un pat la bunica, iar de fiecare dată aceiași ochi albaștri îmi trezesc cele mai frumoase amintiri…
Ivan Malearschi:
Era un caleidoscop. M-am culcat cu el, m-am trezit cu el, am putut să mă uit ore în șir la modelele din interior, până mi-a venit o idee grozavă în cap, să văd ce era înăuntru. S-a dovedit că era doar sticlă spartă, colorată, nu a fost posibilă asamblarea înapoi, așa cum era deja, și mi-am pierdut interesul. Am luat un model de colecție Zaporojeț, acum era deja COSMOS!!!
Veronica Damaschin:
Prima mea jucărie a fost o păpușică din cârpe, confecționată de o bătrânică din sat. Era foarte drăguță, am ținut foarte mult la ea, iar când am crescut mai măricică am dăruit-o unei rude. Pe atunci nu prea aveam jucării. Pe urmă jucării au devenit bobocii, rățuștele, cu care mergeam la păscut, și frățiorii mai mici, avem grijă de ei. Jucării erau puține, dar am avut o copilărie frumoasă alături de părinți.
Doinița Maftei:
E greu să-mi aduc aminte care era jucăria mea preferată în copilărie, dacă sincer, niciodată n-am întrebat-o pe mama care ar fi ea. Însă fiind acum și eu mamă, aș putea să vorbesc despre fetița mea, ce jucărie preferată are ea. Nicolina pur și simplu adoră jucăriile de pluș și cărțile cu animale, are foarte multe și fiecare are propria poveste a sa, dar din toată colecția ei are una deosebită, un iepuraș cu urechi lungi pe nume Bunny, fiind dăruit încă de la naștere. Este o dragoste necondiționată între ei, adorm, mănâncă, se joaca împreună și de fiecare dată mă bucur să-i văd fericirea pe chipul ei, jucându-se cu el.
Vitalie Răileanu:
Jucăria mea preferată a fost… o sanie făcută de bunicul meu… Eram mic, poate împlinisem patru ani, și m-am ales cu această sprintenă și ușoară jucărie, care iernile mă ducea cel mai iute pe pârtii bătătorite, iar vara era banca mea, unde îmi aduceam toată cărțile ce trebuia să le citesc, grație faptului că mămica mea avea grijă să-mi ofere volume ale autorilor recunoscuți… Iarna înveleam sania cu o plapumă de flanea, iar vara o acopeream cu o mușama ce reda un tablou dintr-un basm rusesc… Când mergeam la școală, o agățăm într-un cui anume pentru ea bătut în peretele cu streașină al unui sarai de o seamă cu mine… Mai este și azi acel cui ruginit care sprijinea sania copilăriei mele, jucăria ce mi-a fost podiumul viselor mele inocente și sincere… Uneori chiar văd în vis acea sanie — jucărie mare, meșterită de bunicul meu, unul dintre cei mai iscusiți lemnari din partea locului…, despre care am scris un poem… Dar… aceasta este o altă istorie, pe care o citesc pe de rost atunci când mă confesez în fața cititorului meu…
Patricia Lupu:
Prima, unica și cea mai preferată jucărie a fost o jucărie de pluș micuță, asemeni unei văcuțe de culoare albastră. Părinții mei au primit-o cadou de la serviciul lor și mi-au dat-o mie. Îmi amintesc cum cu ea dormeam, mergeam la grădiniță, iar când am crescut am pus-o pe perete, mă uitat cu drag la ea, pentru că e plină de amintiri. Acum fetele mele se joacă cu ea și știu și ele că jucăria este a mamei. Pare o banală jucărie, dar o compar cu un bilet care teleportează în copilărie.
Oxana Țapu:
Cred că nu aveam vreo o preferință anume vizavi de jucării, dar știu că adoram jocurile pe roluri: De-a școala, De-a magazinul, De-a familia etc. Bicicleta însă mi-a plăcut și îmi place. Îmi procurase mama un set de bucătărie în miniatură și îmi amintesc că l-am păstrat cu mare grijă — iarăși pentru jocurile de rol.
Viorica Sotnic:
Îmi amintesc din anii copilăriei că părinții mei urmăreau cu pasiune emisiunea în limba rusă ”Ce? Unde? Când?”. Iar la acea emisiune, pe masa cu întrebări, era un titirez cu un călăreț pe cal care se rotea, selectând plicul cu întrebarea pentru jucători. Uite anume acea jucărie mă impresionase pe mine de mică și părinții s-au străduit să-mi găsească un titirez asemănător pentru a-mi satisface dorința. Cu acel titirez ieșeam în curtea casei, unde se adunau mai mulți copii din mahala și organizam un fel de competiții de tipul ”cine mai tare va roti titirezul sau mai bine zis după a cui rotație titirezul se va roti mai mult timp”. Toți copiii eram concentrați asupra acelui călăreț pe cal și eram curioși să se mențină titirezul în poziția de rotire cât mai mult timp. Apoi această jucărie a fost preluată de fratele meu mai mic, care la fel era impresionat de călărețul rotativ. Din păcate, nu mai țin minte ce s-a întâmplat cu acea jucărie, dar în memorie mi-au rămas competițiile organizate cu ea între copii.
Anatol Șapovalov:
Prima mea jucărie și cea mai preferată a fost o mașinuță de lemn meșterită de tăticu. Avea roțile din piese de la tractor, cu rulmenți și era grea. Mai târziu — o roată, tot de tractor, cu o bucată de coadă de sapă în mijloc. Apoi un cerc de la roata de bicicletă, mânat cu viteză pe străzile satului. Mașinuța a rămas cea mai întrebată, acces la ea aveam numai eu. Care a fost soarta de mai departe nu țin minte, dar ultima mea întâlnire cu ea a fost când am plecat de acasă. După mine în curte au venit o droaie de nepoți, unde taică-meu le repara jucării moderne…
Tatiana Lungu:
Jucăriile din copilărie au fost păpușile și un ursuleț. Dar cea mai preferată era ursul. Ele au toate peste 50 de ani și până în ziua de azi se păstrează, iar ursul este deja în loc de pernuță.
Alla Stici:
Consider că jucăriile oferire copiilor ar trebui să aibă un rol cognitiv, să-i ajute să descopere anumite interese și să le formeze anumite atitudini. Jucăria preferată în copilăria mea fusese un pian în miniatură, care mi-a adus cea mai mare bucurie când părinții mi-l oferise în dar la vârsta de 5 ani. Jucăria fusese pe cât de plăcută, pe atât de utilă — m-a făcut să conștientizez varietatea sunetelor muzicale, lungimea notelor, magia de a crea anumite melodii. Provocarea a fost mare, “jucăria” — foarte dragă, încât am fost tentată ca la vârsta de 7 ani să mă înscriu la școala de muzică din localitate (Vărăncău), unde am studiat vioara (primul instrument) și pianul (instrumentul adăugător). Dragostea față de jucăria preferată mi-a cultivat și o atitudine grijulie, așa încât am păstrat acest mic pian de-a lungul anilor și a fost oferit drept “jucărie” copiilor mei. Pianul-jucărie și-a repetat destinul — copiii mei (Cristian și Cezara) au studiat și ei vioara și, respectiv, pianul. Azi pianul-jucărie servește drept “mostra” ce a colorat Copilăria a două generații. Cine știe, poate și pentru a treia… este încă în stare bună!
Grigore Guțu:
Ferestrăul dăruit de bunelul a fost una din cele mai preferate jucării…, cu toate că nu e jucărie… și îl preferam deoarece puteam să prelucrez lemnul cu el și să confecționez diferite obiecte ce mi le propuneam, gândite din timp sau la moment. Soarta ferestrăului este următoarea: se mai păstrează și acum la părinți.
Macar Slivinschi:
Pe vremea copilăriei nu era noțiunea de jucărie, erau doar obiecte necesare “pentru viață”: praștie și arc pentru lupte de la distanță, cosor, cârjă de metal, arcan pentru lupte corp la corp sau pentru înfricoșarea inamicului, sac cu paie pentru caii de la fermă, pioneze și clei pentru scaunele de la școală. La noi vara era luptă cu Trifăuțul, satul megieș, cu cei din josul satului, cu cei din susul satului, cu cei mai mari din mahală…, rar zi pașnică! Dacă erai lider de grup, nu puteai să arăți frică și erai cel mai bine pisat.
Marin Spoială:
Desigur că, mingea a fost principala jucărie a copilăriei mele care și-a lăsat amprenta pentru toată viața. Când părinții îmi cumpărau o minge nouă era cea mai mare bucurie, mereu era păstrată în cele mai sigure locuri pentru a nu o pierde sau să nu mi-o fure cineva. Dacă se spărgea, ne străduiam să o încleiem să fie iarăși funcțională. Se întâmpla deseori, deoarece băteam mingea oriunde, în drum, spre exemplu, și mai nimerea în copaci cu spini sau în țepușe de la gard. În general nu prea iubeam alte jucării procurate, un mare hobby în copilărie era să-mi meșteresc singur jucăriile, cel mai des
confecționate jucării erau armele din lemn, pistoale, automate, aveam o plăcere aparte pentru lucrul cu lemnul și asta a fost principalul motiv pentru a-mi face singur jucăriile preferate. Dar cum am menționat mai sus, mingea a fost principala jucărie care m-a marcat pentru toată viața ca să iubesc această jucărie pentru toată viața și acest sport care se joaca cu ea, fotbalul!
Iraida Popovici:
Jucăria preferata a fost un greieraș de pluș, dar nu-mi amintesc de ce, deoarece eram foarte mică și nici soarta ei de mai departe nu o știu.
