Mai în tot anul, în a doua jumătate a lunii august când se ajunge în zona sărbătorilor naționale, de prin cotloanele ascunse ale unei mândrii traumatizate apare în spațiul public constanta opinie cârcotașă privitoare la întârzierea, mult prea neînțeleasă, a Declarației de Independență în august 1991.
Vedeți, zice cârcotașa opinie, noi ne-am declarat independenți (de URSS) abia la 27 august, pe când ucrainenii și chiar belarușii mult mai devreme – la 24 și, respectiv, 25 august – , ca să nu pomenim de ceilalți confrați de lagăr sovietic – lituanienii, letonii, estonienii și georgienii -, care au făcut-o mult înainte de puciul fatal pentru imperiu din 19-21 august. Se zice că evenimentul ne-a luat prin surprindere și buimăciți de situație nu am știut ce să facem cu libertatea care ne-a ieșit în cale pe neașteptate. Până la un anumit punct, pretenția întârzierii este cu dreptate: a existat și surprinderea, a existat și zăpăceala provocată de gestul inexplicabil de prostesc al elitelor politice sovietice care vrând să ucidă dintr-o împușcătură mișcările centrifuge de eliberare națională și-au tras glonțul în propria tâmplă.
De la teoria reunirii naționale directe, la practica reîntregirii prin Europa
Elitele naționale moldovenești știau însă ce au de făcut în confruntarea cu imperiul și luptau deja de câțiva să-și atingă obiectivele. Nu mai departe de luna iunie al aceleiași veri a anului 1991 – între 26 și 28 iunie – aceste elite, adunate în jurul președintelui de atunci al Parlamentului, ilustrul istoric Alexandru Moșanu, au organizat și desfășurat în incinta legislativului de la Chișinău o conferință internațională pe tema Pactului Molotov – Ribbentrop (Hitler-Stalin) și a consecințelor lui. Documentele finale ale Conferinței conțin note grave referitoare la urmările înțelegerii criminale dintre două mari tiranii ale lumii care a condus la ocuparea Basarabiei, dezmembrarea României și declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Acele acte finale sunt foarte clare și exhaustive în opțiunea lor. Ele recomandă anularea consecințelor Pactului, ceea ce a însemnat trasarea unor activități la nivelul statului suveran Republica Moldova, declarat ca atare la 23 iunie 1990, menite să soluționeze problemă înstrăinării cu ani în urmă prin agresiune a Basarabiei de România și revenirea acestui teritoriu în integritatea statului român. Soluție bazată pe patru documente fundamentale: 1.Actul de Unire a Basarabiei cu România din 27 martie 1918; 2. Hotărârea Congresului Deputaților Poporului din U.R.S.S. din 24 decembrie 1989 care a condamnat „semnarea Protocolului adițional al Tratatului din 1939… și a altor înțelegeri secrete cu Germania” și a recunoscut ca acestea „sunt, din punct de vedere juridic, lipsite de temei și valabilitate, din momentul semnării lor”, venind „în contradicție cu suveranitatea și independenta unor state terțe”; 3.Actul Final de la Helsinki și 4. Carta de la Paris pentru o nouă Europă.”
În ajunul amintitei conferințe de la Chișinău, Parlamentul de la București a discutat și votat la 24 iunie 1991 o Declarație în care se subliniază că „Noile relații și evoluțiile pozitive ce au loc în Europa și în lume creează premise favorabile pentru identificarea modalităților vizând înlăturarea pe cale pașnică a consecințelor nefaste ale actelor nedrepte ce au la baza protocoalele secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov.” Parlamentul României a afirmat „hotărât poziția sa de a aborda cu deplina responsabilitate aceasta problema”. În acest sens, legislativul roman a solicitat „Președintelui tarii, Guvernului României, tuturor forțelor politice din țara noastră sa acționeze în spiritul acestei declarații, în vederea împlinirii năzuințelor legitime ale populației din teritoriile românești, anexate cu forța în urma înțelegerilor secrete stabilite prin Pactul Ribbentrop-Molotov”.
Reținem deci că atât Rezoluția Deputaților Poporului din URSS, cât și Declarația Parlamentului României, dar și Documentul final al Conferinței de la Chișinău – toate exprimând un consens în subiectul condamnării Pactului Hitler-Stalin și înlăturării consecințelor lui – au fost adoptate înainte de disoluția URSS provocată de piciul din august 1991. Vorbim deci de abordarea într-un fel teoretică a actului geopolitic criminal realizat aievea. Despre aspectul practic a soluționării problemei putem judeca deja cu manualul de istorie în mână. Și primul lucru care îl putem și trebuie să-l facem în acest sens este să răspundem la întrebarea cârcotașilor noștri: de ce atât de târziu, de ce s-a tărăgănat cu declararea independenței, în timp ce societatea moldoveană și autoritățile ei au fost cele mai reactive, mai active și mai vocale în acțiunile de respingere și condamnare a puciului. Răspunsul, aflat de noi din primele surse, este că Declarația elaborată de autori concreți și examinată colectiv a părut unor decidenți din cadrul Parlamentului (independenței) mult prea unionistă. Pe de-a dreptul vorbind, aceștia au catalogat documentul drept Declarație de Unire a Republicii Moldova cu România, pe exemplul celei din 1918, și, speriați sau indignați, au apăsat pe frâne. Că au făcut-o ghidați de cineva „de la centru” (cel mai probabil) ori din instinctul markurtului sovietic în care frica și uitarea de sine înlocuiesc personalitatea, dar opunerea lor a ieșit cu discernământ negru, precum s-a dovedit. Pentru că dacă textul de un conținut pro-unire imediată era votat în Piață în ziua de 21 august și în prezența a zecilor de mii de voluntari – unioniști irevocabili -, veniți în capitală încă din după-amiaza zilei de 19 august să apere instituțiile statului și să opună rezistență puciului stalinist, nu se știe cum ar fi evoluat evenimentele.
De fapt, prin deducere, se știe, deoarece o delegație compusă din Ion Hadârcă, prim-vicepreședintele Parlamentului și Nicolae Țîu, ministrul de externe, trimisă în România să formeze un guvern în exil în cazul reușitei puciului stalinist la Moscova, s-a întors în acele zile la Chișinău cu ferma părere a Președintelui Iliescu și prim-ministrului Roman că timpul Unirii încă nu a sosit, în vigoare fiind Acordul nou-nouț româno-sovietic din 5 aprilie 1991 în care România se obliga să trateze „relațiile de prietenie” cu republicile sovietice numai în strictă coordinare cu autoritățile unionale. Cu siguranță că în august 1991 nici lui Iliescu cu Roman și nici mankurților noștri „ghidați de la centru” nu le venea să creadă că imperiul sovietic a luat sfârșit și că el nu se va întoarce niciodată. Și au avut dreptate, într-un fel, deoarece la scurt timp de la proclamarea independenței de U.R.S.S., moștenitorul de drept al defunctei, Rusia „democratului” Elțin, a anulat tot ce a emanat democrație fostul Congres al Deputaților Poporului din U.R.S.S., inclusiv Declarația de condamnare a Pactului Molotov-Ribbentrop din 24 decembrie 1989, revenind la practicile sovietice de menținere a controlului asupra teritoriului luat de la România de Stalin, în înțelegere cu Hitler. Războiul dezlănțuit de acesta împotriva Republicii Moldova în 1992 a fost cu dedicație: de prevenire a intenției de revenire la normalitate – Unirea cu România a Republicii Moldova – și de conservare a republicii moldave pe orbita „intereselor vitale” ale noului imperiu rusesc. După aderarea forțată la 21 decembrie 1991 la Comunitatea Statelor Independente (CSI) și semnarea și mai forțată a Acordului „de pace” de la Moscova din 21 iulie 1992, mitul despre „independența de U.R.S.S.” a Republicii Moldova a fost lipsit de orice relevanță geostrategică, în prim-plan fiind împinsă realitatea crudă a dependenței ei de statul rus, pe timpul lui Elțin, și de lumea rusă, în deceniile care au urmat după acesta sub autocrația lui Putin.
Unionismul și europenismul – sabia și scutul Republicii Moldova
Moscova a avut programe concrete (cu responsabili concreți numiți dintre oficialii Kremlinului de implementare a lor – Kozîrev, Primakov, Kozak, Miliutin, Kirienko) pe direcția transformării în instrument de vasalitate a independenței Republicii Moldova. Aproape 30 de ani din cei 34 cât i-a împlinit recent, Republica Moldova a avut guvernări pro-moscovite care de care mai servile. Că nu am devenit în noul secol de împilare rusească parte instituțională cu statut de gubernie a Rusiei se datorează magnetismului imposibil de contracarat ori de anulat al României și românismului basarabean peren imposibil de combătut. Nu putem spune că lucrurile sunt perfecte pe această largă postată a existenței noastre zbuciumate. Rusia lucrează cu arme și instrumente diverse, extrem de sofisticate, schimbând direcțiile de înaintare în teritoriul nostru a diviziilor sale în funcție de obiectivele și sarcinile concrete pe care le are de îndeplinit. Armata a 14-a a forțelor militare ruse a fost activă, de exemplu, în perioada războiului convențional de la Nistru, pe când astăzi prioritate are Armata a 15-a hibridă a patriarhului rus Kiril, cu sute de ofițeri în sutană de clerici dislocați în capitală, în alte orașe, dar și în cele mai înfundate localități basarabene. Aceste divizii ne-au adus stricăciuni considerabile la începutul anilor “90 pe partea de aprindere a urii față de frații de peste Prut, în încercarea de a combate românismul. Cu ajutorul lor, Moscova a reușit să-și promoveze în funcții cei mai odioși servitori ai săi. Cazul Dodon ar fi cel mai relevant. Mult prea activă a devenit diviziunea ortodoxă rusă în ultimii patru ani, de când Republica Moldova are o guvernare pro-românească și pro-europeană deschisă. Kremlinul vede în unitatea celor două curente care sunt diferite, dar complementare, un pericol pentru proiectul ei de re-împilare a Republicii Moldova. Faptul că România este parte componentă a Uniunii Europene și întotdeauna a fost sprijinul și avocatul Republicii Moldova în teribilele ei zbateri de ieșire din robia rusească, adaugă putere forțelor unioniste și pro-europene în lupta lor contra adversarilor politici din tabăra pro-rusească.
Problema rezidă în capacitatea unioniștilor și a pro-europenilor de a discerne ordinea priorităților generale, cele care țin de destin și de urgența istorică în fața intereselor de grup social, de partid ori de persoană. Așa cum unionismul a salvat și instaurat nu o singură dată la putere pro-europenismul manifest, ultima dată în lupta inegală a acestuia cu mafia oligarhică și coloana a cincea rusească în 2020-2021, tot așa și pro-europeniștii vor deveni „salvatorii” unioniștilor dacă aceștia din urmă vor acționa în interesul cauzei europene, care totodată este și românească prin definiție. Căci alegerile din 28 septembrie 2025 nu sunt despre mandate și funcții. Ele sunt despre unionismul/europenismul făcut, nu vorbit, disputat, răsfirat prin polemici până la uitare. Alegerile sunt despre supraviețuirea națională. Despre alegerea dintre Europa și Siberia, dintre libertate și sclavie, dintre viitor și groapa comună a istoriei.
Și aici aujungem la înțelegerea că în această bătălie, Republica Moldova are două arme: unionismul și europenismul. Cine încearcă să le pună în opoziție face jocul Moscovei. Unionismul înseamnă identitate și apartenență la România – poarta directă către Uniunea Europeană. Europenismul înseamnă modernizare, siguranță, prosperitate. Două drumuri, un singur destin: Europa în care vom regăsi România, dacă circumstanțele nu dispun inversarea consecutivității sensului de urmat.
Separat, aceste curente sunt vulnerabile. Împreună, sunt invincibile. Dar atenție: dezbinarea este cadoul perfect pentru hibrizii politici ai Kremlinului, oligarhii fugari și cozile de topor care se hrănesc din frica și sărăcia semănată de ei și ocupația rusească. Dacă unioniștii și europeniștii se ceartă între ei, Șor, Dodon, Voronin și toată menajeria pro-rusă își freacă mâinile. Ei nu au nevoie să câștige majoritatea, le ajunge să profite de prostia și vanitatea celor care luptă pentru același ideal, dar nu sunt capabili să se așeze la aceeași masă.
Să fie clar: Rusia e pornită spre noi cu tancurile pe care le nimicesc eroic, deocamdată, ucrainenii, ajutați de lumea democratică, dar a răzbătut în zonă și face ravagii cu propaganda, banii murdari și cu politicienii ei de serviciu. Iar arma ei principală este dezbinarea taberei pro-europene în cadrul căreia unioniștii sunt nucleul dur și cel mai rezistent.
De aceea, unioniștii și europeniștii nu au voie să se privească ca rivali. Ei sunt sabia și scutul Republicii Moldova. Unionismul mobilizează sufletul, europenismul organizează mintea. Unul aprinde focul, celălalt îl transformă în lumină. Împreună, pot da Republicii Moldova șansa să iasă definitiv de sub umbra Imperiului Rus, pot ajuta România să se absolve de o enclavă rusă la Prut și pot salva Ucraina de pericolul apariției unui front convențional activ în spatele ei.
Cine astăzi joacă la două capete, cine predică „neutralități”, „moldovenisme” sterile sau „echilibre geopolitice” mincinoase nu este neutru, ci complice al Moscovei. Alegerea este clară: ori Europa și România, ori Rusia. Ori demnitate, ori vasalitate.
Toată lumea de bună credință, dar și cea care rărătcește deocamdată trebuie să știe că pe 28 septembrie nu votăm partide, votăm soarta noastră. Și soarta are un singur nume: Republica Moldova europeană, sprijinită de România și apărată de unitatea dintre unioniști și europeniști.
Uniți, câștigăm țara de dincolo de Pactul blestemat. Dezbinați, o pierdem pentru încă o generație.
Uniți, vom fi generația care a schimbat destinul celor care vin după noi. Dezbinați, vom fi doar nota de subsol a istoriei noastre ratate.
Poporul român de pretutindeni ne privește, așteptându-ne. Europa ne privește și ea cu încredere și speranță. Rusia abia așteaptă să greșim. Să nu ne lăsăm pradă celor care vor să ne fure viitorul.
Valeriu Saharneanu
