Un „duel” A. Năstase – V. Plahotniuc – răspuns la mai multe întrebări

Zilele acestea am avut o discuţie aprinsă cu mai mulţi colegi la o temă mai mult decât importantă şi deloc de neglijat – cum, în condiţiile de maximă intoleranţă şi minimă concordie, să apărăm valorile democratice şi cum să dăm o ripostă cuvenită celor, care atentează la liniştea şi stabilitatatea Republicii Moldova. Fiind de-abinelea înfierbântaţi de subiectul şi, mai ales, de subiecţii discuţiei nici nu am observat cum am început să ne învinuim unii pe alţii de cele mai grave păcate – chipurile, în loc să punem lacăt la gura lui X şi să dăm undă verde lui Y mulţi dintre noi au uitat de principii şi valori şi se gândesc doar la dividende materiale. Am ajuns chiar până la aceea că ne-am pus sacramantala întrebare: dar care, totuşi, sunt „ai noştri” şi cum să ne apărăm de acei, care „nu sunt ai noştri”, unde, la urma urmei, se termină interesele personale ale cuiva şi începe interesul naţional?

Or, până în anul 2009 lucrurile erau relativ clare: iată, pe partea aceasta îi avem pe Ghimpu, Pavlicenco, Filat, Hadârcă, care au cutare şi cutare părere, care nu şi-oschimbă în dependenţă cum bate vântul, iar pe cealaltă parte ne mozolesc ochii Voronin, Klimenco, Şelin, Maia Laguta (despre Diacov, Lupu, Stepaniuc sau Petrachi nici nu mai face să vorbim, fiindcă din cauza lor am putut să „tumănim” o lume întreagă), care consideră cu numai ei sunt posesori ai adevărului în ultimă instanţă, iar ceilalţi sunt „duşmani” ai statalităţii şi a tot ce ţine de trecutul „glorios”. Astăzi, însă, politica moldovenească s-a transformat într-un veritabil bazar, unde totul se vinde şi se cumpără, iar acei care mai ţin la nişte valori sunt consideraţi ţicniţi şi demni de casa de nebuni. Astăzi ipocriţii şi derbedeii sunt la mare căutare, iar persoanele cinstite şi cu verticalitate au ajuns să fie arătate cu degetul.

Bunăoară, un „obiect”, care a stârnit mare zâzanie printre noi a fost unilizarea „panglicii sfântului Gheorghe”, fiindcă unii o poartă cu mândrie la piept, iar alţii vor să scape de ea ca de „gândacul de Kolorado”. Nu pentru prima dată, oraşele şi satele noastre au fost invadate de însemne al altui stat şi nu pentru prima dată mulţi dintre noi şi-a recunoscut neputinţa în faţa acestei „invazii”.  Până la urmă, după „lungă şi contradictorie pălăvrăjeală” am ajuns la concluzie că, în toate ce se întâmplă (adică, de faptul că şi această bucată de materie a devenit motiv de a învrăjbi lumea) de vină este statul. De ce? Fiindcă el (şi nimeni altul, inclusiv redacţia „Observatorului de Nord”) este în măsură să ne judece pe fiecare şi să taie nodul gordian, cum au făcut-o cei mai buni prieteni ai ruşilor, belaruşii şi kazahii. Aceştia pur şi simplu au interzis-o şi basta. Fără a diminua din cinstea şi onoarea cuiva, dar şi fără a o transforma într-o petică roşie „a-la” coriidele din Spania. Noi mai rămânem ostateci ai propriei inconştiinţe şi mereu ne facem procese de judecată – dar, oare, ce o să zică Dodon şi Usatâi? Au, nu cumva după ce ruşii ne-au „brăcuit” vinul şi merele, o să ne închidă şi „chislorodul”?

Pe de altă parte, cu cât mai mult se apropie alegerile prezidenţialele, cu atât mai dese sunt atacurile dintre concurenţi, inclusiv cu utilzarea a tot felul de scule, începând cu cele în carne şi oase şi terminând cu cele mai sofisticate ajunsuri ale tehnologiilor informaţionale. Posturile de televiziune ne propun seară de seară filmuleţe „cu monştri”, comentatorii şi analiştii politici se întrec în desenarea de draci şi alte urgii, preşedintele rămâne surd şi mut în continuare, iar organele de urmărire penală administrează arestări pe bandă rulantă. Fără îndoială, este bine, chiar foarte bine că lumea s-a pus la treabă şi exemplul DNA-ului de la Bucureşti s-a dovedit a fi molipsitor, dar ar bine să ştim şi noi, unde se termină interesul naţional şi începe lupta dintre persoane şi clanuri, cine cu adevărat este gata să se sacrifice pentru binele nostru şi cine doar ne aruncă praf în ochi. Nu de alta, dar marea majoritate a populaţiei este deprinsă să creadă că ceea ce-i scris cu peniţa nu tai cu bărdiţa şi ceea ce arată la televizor este nu altceva decâr adevărul adevărat şi, implicit, ar putea într-o zi să se îngrozească rău de tot şi să ceară socoteală celor care îi aţâţă zi de zi şi seară de seară. Într-un cuvânt, războiul informaţional a atins apogeul, iar ce se poate întâmpla până în luna octombrie numai Dumnezeu ştie.

În această ordine de idei, n-ar fi rău ca persoanele vizate în tot felul de scenarii şi uneltiri să nu mai lase loc pentru fel de fel interpretări, să mai lase de la ele, să  treacă peste sentimentele de ură şi greaţă, să-şi calce pe mândrie şi orgolii şi să iasă în faţa lumii pentru a limpezi apele. Faptul că Andrei Năstase a recunoscut zillele acestea că este gata la o confruntare cu principalul lui rival – Vlad Plahotniuc mi se pare normal, deşi c-am tardiv şi un eventual duel (verbal) dintre cei doi ar putea scoate mai multe semne de întrebare. Cel puţin noi, acei care avem de suferit de pe urma astfel de confruntări „fraticide” o să avem discernământ pentru a ne da seama că cineva minte. Iar faptul că cineva spune minciuni este, fără îndoială, incontestabil.