Tableta de vineri
Până la pandemie am fost martorul unei situații de-a dreptul răscolitoare și de o încărcătură sentimentală aparte. Înaintea mea mergea pe stradă o mămică și-și ținea strâns de mână feciorașul, care o sorbea fericit din ochi și care parcă se temea să nu o piardă cumva. Piciul era îmbrăcat în niște pantalonași mult mai lungi decât era nevoie și de aceea erau suflecați aproape până la refuz. La rândul ei, fericita mămică îi povestea ceva și gesticula din mâini fără să o intereseze ce se întâmplă în jurul lor. Din frânturile de vorbă la care am fost martor nedorit (nu puteam să-mi astup urechile) am înțeles că mama copilului ani buni a muncit în Italia, că a (re)venit acasă de curând si că darurile (pantalonașii, cel puțin) aduse de peste hotare au trebuit „ajustate la parametrii normali”, deoarece ceea ce se vede pe scype sau se intuiește prin convorbirile telefonice este altceva decât realitatea.
Azi, în plină pandemie, îmi dau bine seama că acel epizod care m-a marcat atât de mult este „floare la ureche” în comparație cu ceea ce se întâmplă acum. Nu de alta, dar dacă în perioada post-pandemie (dacă aceasta, bineînțeles, va veni odată și nu va perpetua la nesfârșit) se va face o clasificare obiectivă a păturilor sociale care au suferit cel mai mult din cauza acestui nesuferit de coronavirus, cu siguranță copiii vor fi printre cei mai afectați și cei mai marginalizați în drepturi. Or, în pofida faptului că specialiștii în materie recunosc că copiii nu pot fi afectați de această maladie, aceștia nu sunt protejați și feriți de efectele pandemiei, cum ar fi normal. Ba dimpotrivă, virusul trece ca tancul prin sufletele plăpânde ale picilor și le lasă răni adânci care nu cred că se vor cicatriza vreodată. Da, societatea a avut întotdeauna probleme — da, am avut copii „ai foamei”, copii „ai războiului”, copii ai „restructurării”, copii „ai tranziției”, dar nimeni și niciodată (!!!) nu a atentat la ceea ce are mai scump un om, darămite un copil — la libertate, în sensul larg al cuvântului! Numai nu-mi spuneți că aceasta, lipsirea de libertate, se face cu un scop nobil — de a pune capăt răspândirii virusului, fiindcă pe mine, în pielea de copil, nu mă interesează nimic!!! Eu zic să nu-mi furați copilăria și să nu-mi puneți mască la gură, să nu-mi cereți să respect distanța fizică și să nu mă alungați de la școală! Faceți ce vreți și cum vreți, dar asigurați-mi cel puțin o copilărie cum ați avut-o voi — nimic mai mult, dacă nu se poate! Eu vreau să merg la școală sau la grădiniță, eu vreau să mă scald în praful de pe uliță, eu vreau să beau apă de ploaie, eu vreau să umblu desculț prin zăpadă, eu vreau să trag de cosițe vecina de bancă, eu vreau să mă bat cu colegul din clasa paralelă, eu vreau să alerg, să cad jos și să-mi julesc genunchii, eu vreau să joc fotbal fără a păstra distanța fizică, eu vreau să trăiesc bine și frumos aici și acum, eu vreau să văd luminița din capătul tunelului, eu vreau, eu vreau, eu vreau… Eu nu vreau să cresc un necărturar, eu nu vreau lecții hibrid sau frecvență liberă, eu nu vreau să-mi văd și să-mi aud colegii doar prin telefon, eu nu vreau să stau cuminte în așteptarea vaccinului, eu nu vreau ca fiecare pas al meu să fie făcut sub privirea blândă a polițistului, eu nu vreau ca părinții mei să se reprofileze din tractorist și cusătoreasă în profesori de lecții online, eu nu vreau să stau singur acasă, eu nu vreau ca cineva să mă sperie că această situație nebună va continua încă doi ani, eu nu mai vreau ca cineva să-mi promită epidemii și pandemii mai dihai decât aceasta, eu nu vreau să mă hrănească din palme și să mă pupe președinții, eu nu vreau să fiu carne de tun sau monedă de schimb, eu nu vreau să mă dezamăgesc în omenire, eu nu vreau, eu nu vreau, eu nu vreau…
Acestea ar fi, în opinia mea, dorințele, ascunse și neascunse, ale copiilor de azi. Și dacă cuiva îi pare că exagerez sau, Doamne ferește, are impresia că picii se alintă, că au pretenții exagerate, aș vrea să vă amintesc că copilăria este una și nu se mai repetă. A văduvi copilul de cea mai frumoasă și lipsită de griji perioadă a vieții înseamnă a pierde viitorul. Sau, poate, acest viitor nici nu ne mai interesează și limitele noastre sunt acest prezent sumbru și apocaliptic?
În fine, nu mai știu unde este mama și eroul despre care vorbeam la început, dar sper că viața lor a revenit la normalitate, în deplinul sens al cuvântului. Dacă în condiții de pandemie se poate vorbi de normalitate…
P.S. Până când copiii sunt monitorizați „la sânge”, pe alte „segmente” lucrurile stau altfel. Cunosc pe cineva care recent a revenit de peste hotare și la aeroport nu i s-a luat nici măcar temperatura…
