De la N.K.V.D., în bătaie de joc, m-au trimis la comisarul militar din Rîbinsk, pentru încorporare (eram sub 50 ani). Mă gîndeam ce voi face eu în armată, dacă sînt în halul acesta. Trebuia de făcut ceva. Timpul era frumos, de vară. Am ajuns la comisariat, dar şefii plecaseră. O femeie stătea pe scaun lîngă uşă. Am intrat în vorbă cu ea şi mi-a spus că nici într-un caz nu trebuie să merg la comisie, căci mă va trimite la curăţat WC-uri.
Ce-i de făcut? Ea îmi spune să încerc o audienţă la tov. Smirnov. El vine aici şi acordă audienţe. Trebuie să mă înscriu. Va trebui să aştept vreo 3 zile. Femeia îmi spune: puteţi dormi chiar pe banca aceasta, căci de cald, este cald. Eu îi spun că am să vin să dorm aici şi că mă înscriu în audienţă. Rămase problema mîncării. M-am dus prin oraş. Într-un loc văd firma „Cantină publică”, dar cum să intru dacă nu am nici un ban? A ieşit o femeie afară, eu mă reped la ea, îi povestesc că sînt astăzi ieşit din spitalul lagărului şi tare aş vrea să mănînc ceva, dar bani n-am.
Ea îmi spune: „Uncheşule, du-te la trunchiul acela de lemne şi ţine toporul acela de coadă. Eu am să vin să te strig; laşi toporul şi vii la mine, am să te hrănesc, văd că eşti tare nenorocit”. Aşa am mîncat la femeia aceea de vreo 3 ori, repetând comedia cu coada de topor. Într-o zi femeia îmi spune că a venit tov. Smirnov, stai aici pe bancă, trebuie să te strig. M-a strigat, am intrat. Un cabinet foarte impunător şi sobru. Pentru mai multă impresie, în cabinet era semiîntuneric.
Văd, după nor, o figură impunătoare din toate punctele de vedere. Cămaşa cu încheietură la o parte şi pantaloni „galife” din postav negru, o centură solidă cu 2 diagonale şi 2 revolvere, capul ras complet. Îmi spune cu voce clară, plăcută: „Ce aveţi de spus?”. Eu îi răspund: „N.K.V.D.-ul de la Pereborî m-a trimis la comisariat pentru încorporare”, şi-i întind ordinul primit. El examinează atent ordinul, apoi îndoaie colţul din partea dreaptă şi scrie:
„Se înapoiază pentru a fi trimis la locul ales de dînsul, personal”. Ştampila, data şi semnătura. Îmi înmînează ordinul şi-mi spune: „Du-te înapoi şi va fi bine!”. l-am mulţumit şi am ieşit aproape plîngînd, gîndindu-mă: „Mai sînt şi oameni pe lumea asta!”. De la comisariat m-am dus direct la cantina publică. A ieşit binefăcătoarea mea, i-am povestit despre audienţă şi am rugat-o, dacă poate, să-mi facă rost de bani pentru costul biletului de tren pînă la Pereborî. Mi-a răspuns că pînă mănînc, ea face rost de bani. Abia am terminat de mîncat, că ea a şi venit şi mi-a spus că biletul pînă la Pereborî este 1 rublă şi 20 copeici; trenul pleacă la ora 2, iată banii şi vă doresc drum bun. Am vrut să-i sărut mîna, dar nu m-a lăsat.
* În text este păstrată ortografia originalului.
Citiți AICI și celelalte părți ale articolului.
Gheorghe I. Lupașcu, fost prefect al județului Soroca în anii 1929-1940
