Situația post-electorală din România este una așteptată și, implicit, nu ar fi fost cazul să se facă mare tam-tam, când este vorba despre învingător și cel învins. Mai cu seamă că diferența dintre cei doi candidați la primul fotoliu de la Cotroceni a fost destul de mare, iar contestarea anunțată de George Simion nu înseamnă altceva decât o urmare a tradiției păguboase de a bate apa în piuă și de a tulbura apele când nu este cazul.
Pe de altă parte, trebuie să menționăm și faptul că, spre deosebire de Republica Moldova unde liderii politici care pierd alegerile, deseori chiar lamentabil, preferă să rămână în funcții, la București se respectă regulile nescrise precum că acei care pierd își dau demisia sau merg direct în anonimat.
Când zic acestea am în vedere, bineînțeles, plecarea din funcții ai liderilor PSD și PNL, în primul rând, dar și retragerea din politica mare a lui Călin Georgescu, cel care a declarat, spre surprinderea multora, în primul rând a celor care au făcut din acesta un Dumnezeu, că va fi pasiv din punct de vedere politic și că unicul lui partid este poporul român. Sincer vorbind, nu mi se pare o decizie surprinzătoare, fiindcă trebuia cineva să-și asume eșecul la prezidențiale și după acestea, iar relația lui cu George Simion, principalul artizan al schimbării după ce domnia sa a fost scos din cursă, a fost una cât se poate de controversată. Or, faptul că au mers împreună la secția de votare, bunăoară, nu poate fi catalogat ca o relație foarte strânsă dintre acel care era considerat simbolul schimbării, Călin Georgescu, și acel, care i-a luat locul în inimile și sufletele oamenilor mai mult din conjunctură, decât pe merit. De altfel, privesc cu mare atenție posturile de televiziune de la București și am constatat că spiritul suveranist a pierdut mult din turații, iar numărul celor care sunt gata să ducă mai departe flacăra aprinsă de Georgescu este în descreștere. Drept dovadă este și mitingul din Piața Constituției, organizat de suveraniști, la care au participat mult mai puțină lume decât preconizau organizatorii, dar și narativele mai puțin mobilizatoare și optimiste exprimate de invitații televiziunii care l-a promovat pe Călin Georgescu cu un elan de invidiat.
De cealaltă parte, președintele Nicușor Dan este într-o cursă contra cronometru în ceea ce privește adaptarea cu rigorile de la Cotroceni și cu avalanșa de atenție, de care are parte. Chiar dacă vine de la primăria capitalei, unde este o atmosferă la fel de încărcată și la fel de solicitantă, funcția de președinte oricum înseamnă alt nivel și alte așteptări din partea oamenilor. În acest context vreau să spun că, din câte se pare, nou alesul președinte al României este tentat să aplice maniera de lucru a lui Traian Băsescu, care a fost un președinte implicat plenar în ceea ce se întâmplă în țară, inclusiv și atunci când nu avea prerogative, decât stilul de lucru a lui Klaus Iohannis, care nu prea a ieșit la rampă, chiar și atunci când era cazul. Este adevărat că pe multă lume deranjează această manieră activă pro-europeană a lui Nicușor Dan, considerată, de tabăra adversă, drept manieră de vasal și de supus al structurilor europene. Să zicem, unele minți mai fierbinți s-au grăbit să eticheteze România sub conducerea lui Nicușor Dan drept o colonie franceză, cu consecințele de rigoare. Și dacă această etichetare venea de la vreun om simplu, supărat pe viață și pe oricine ar fi la conducere ar mai fi fost calea-valea, dar când despre aceasta vorbesc ziariști și analiști politici cu nume sonore chiar ți se ridică părul pe mâini, vorba unei moderatoare de la București.
Apropo, unul din „păcatele” lui Nicușor Dan, exploatat cu orice ocazie, este nivelul lui de instruire la una din cele mai prestigioase universități din lume. Și din nou, cu critici nefondate și cu mișto-uri ieftine vin acei care știu bine că la Harvard și la Sorbona nu studiază oricine și că acei care au avut acest privilegiu (căpătat prin muncă, dar nu prin pile) sunt o adevărată comoară pentru orice țară și faptul că Nicușor Dan a decis să pună umărul la prosperarea propriei țări, dar nu în folosul străinilor merită aplaudat, dar nu luat în zeflemea. Că cineva este invidios și răutăcios este altă vorbă, dar ceea ce a făcut un tânăr din Făgăraș va fi greu, dacă nu imposibil, să fie repetat de altcineva. Să câștigi de două ori olimpiadele internaționale la matematică, în ambele cazuri cu punctaj maxim, înseamnă incomensurabil mai mult decât să te erijezi în atotștiutor și analist în toate domeniile. Îmi amintesc cum, la o dezbatere televizată, unul din invitați declara că dacă câștigă Nicușor Dan pleacă din țară sau nu știu ce mai face. Nu știu dacă acea persoană se va ține de cuvânt, dar nu este cazul s-o facă or, „ce este al tău este pus de-o parte”. Acesta este și cazul actualului președinte al României care, nu prin voia hazardului, dar pe merite a ajuns acolo unde trebuia să ajungă. Și toată lumea trebuie să se conformeze cu situația și să nu tulbure apele atunci când nu este cazul. Adică, după aceste alegeri fiecare s-a ales cu ceea ce a meritat – Georgescu, alias George Simion nu și-au îndeplinit misiunea și a trebuit să se retragă, iar Nicușor Dan are o misiune grea, dar nu imposibilă – de a aduce liniștea și concordia în Țară.
Și încă ceva. Au fost și din acei care sperau că președintele american nu va privi cu ochi buni la cel care a fost ales președinte al României, dar s-a întâmplat tocmai invers. Donald Trump l-a asigurat pe omologul său de la București, într-o convorbire telefonică, de toată susținerea și chiar a vorbit despre niște vizite reciproce… Ceea ce trebuia de demonstrat – Cezarul a primit ceea ce a meritat, iar toate celelalte sunt doar beletristică.
