Nu-mi amintesc niciun vis în alb-negru. Din culorile acelea vin și culorile vieții de mai târziu. Iar visele văzute cu ochii deschiși erau înrudite: mai întâi voiam să devin jurist, să fac dreptate tuturor „oropsiților” pe nedrept (părinții mei și vecinii munceau în „kolhoz” pentru bănuți și abia în cl. VII-a am putut schimba „pufoicuța” pe un paltonaș cu guler) în același timp voiam să pot vindeca pe cei suferinzi, dar mai drag îmi era cuvântul care „mângâie și înfioară”, rostit, cântat, șoptit, vechi și nou…
Visam să am în preajmă o vioară (un coleg de-al meu cânta la vioară în taraful satului) și eu să destram firul unei povești sau a unei poezii, ei, asta de-acum mirosea a spectacol (teatru)… Sunt un om împlinit. Bunul Dumnezeu mi-a dat suferință, apropiindu-mă de „doctorii” și îndeosebi, de creație, după care am început să fac dreptate: am descoperit și promovat talente, am rostit și rostesc „adevăruri simțite și trăite”, descoperind metafore ce aduc un pic de lumină în sufletele celor din preajmă…
Spuneți, nu am avut o copilărie fericită?
Petre Popa, poet, directorul Teatrului „Veniamin Apostol”
P.S.: De Ziua Internațională a Copiilor am propus maturilor să ne vorbească despre visele din copilărie realizate peste ani și cum a fost calea spre ele. Află aici și alte vise realizate, ce pot servi ca model pentru mulți dintre noi.
