Leszek Kolakowski, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai secolului XX, lansează o afirmaţie frapantă în trilogia „Principalale curente ale marxismului”, conform căreia Lenin ar fi cel mai mare om al secolului XX. Premiza de la care porneşte este dată de ipoteza: „dacă grandoarea personalităţilor istorice ar fi măsurată prin prisma consecinţelor actelor lor, fără îndoială, Lenin ar fi considerat cel mai mare om al secolului XX”. Nici Vladimir Tismăneanu nu ezită să recunoască faptul că „secolul XX a fost secolul lui Lenin”.
Vladimir Ilici Ulianov Lenin (1870-1924), promotor al leninismului – care reprezintă comunismul în varianta rusă, a generat ceea ce Kolakowski desemnează drept „cea mai grandioasă fantasmă filosofică inventată de spiritul uman”. Lenin, elev model, premiat cu medalii de aur, s-a transformat într-un revoluţionar fanatic, construind rampa de lansare a unei revoluţii universale regeneratoare nu doar pentru Rusia, ci pentru tot Globul. Tragedia ce a dus la această convertire a fost moartea subită a tatălui sau, suferind un accident vascular cerebral. Pierderea tatălui a fost succedată de moartea fratelui său, spânzurat de autorităţile ruse sub condamnarea de regicid.
Gradual, starea sa de spirit şi-a găsit refugiu în doctrina marxistă ce traduce dispreţul, detestarea, ura împotriva autorităţilor politice, birocraţilor şi liberalilor. Astfel, animat de ideologia lui Marx şi cea a lui Cernîşevski, despre care însuşi Lenin mărturisea „Mă îmbătam cu lecturile sale de dimineaţa până seara […] Graţie lui am contactat materialismul filosofic”, acesta va orchestra răsturnarea regimului ţarist şi va instaura comunismul. Curentul comunist se va impregna în mentalitatea colectivă, fiind metaforic descris de Kolakowski drept „diavolul ce s-a încarnat în istorie”.
Convingerile sale sunt cvasiutopice: politica este o stare perpetuă de război, pacea, o clipă de respiro între două războaie, gândirea în termeni de mase şi partide politice, Primul Război Mondial, ca o anticameră a Revoluţiei, răsturnarea burgheziei. Aceste mize îl determină să bifeze în programul partidului bolşevic constituit în 1902, o serie de strategii camuflate în soluţii viabile prăbuşirii ţarismului: exploatarea protestelor şi coagularea evenimentelor efervescente. In fond, s-a recurs la exproprierea ţăranilor, promovarea ateismului, anihilarea minorităţilor.
Inlănţuind o serie de măsuri perfide împotriva autocraţiei ţariste, prin revoluţia declanşată în februarie 1917 şi lovitura de stat din octombrie 1917, reuşeşte să îşi atingă obiectivele urmărite: revoluţia declanşată, autocraţia pulverizată, comunismul instaurat. Adversar fervent al liberalismului, lozinca lansată era: „Daţi-mi o organizaţie revoluţionară şi voi răsturna Rusia”.
Ken Jowitt surpinde magistral specificul curentului leninist:„Leninismul inserează componente ideologice, emoţionale şi organizaţionale. Este profilat precum un sindrom istoric, a cărui strategie vizează direcţii ce au condus la colectivizare, industrializare, edificând un bloc internaţional cu dominaţia unui regim unic, ce se propagă drept lider, model, suport pentru toţi”.
Originile intelectuale ale leninismului, opera istoricului francez Alain Besançon, surprinde o portretizare impecabilă a personalităţii lui Lenin:lucid şi implacabil precum principele machiavelic, constant precum Frederic al II-lea, încrezator în planurile sale precum Bismark, decis şi cutezător, precum Caesar şi Napoleon Bonaparte.
Acelaşi Besançon conchide cu o mărturisire: „diferenţa dintre primii creştini şi comunişti este că primii ştiau că deţin credinţa, în timp ce Lenin şi adepţii săi au credinţa că deţin cunoaşterea absolută”.
Adriana Vilsan, www.historia.ro
