„Nimeni nu știe cât de grea este pâinea străinătății… Numai cel ce a gustat din ea, știe despre ce vorbesc…”.
Cu obrazul lipit de geamul autobuzului, cu privirea încețoșată de lacrimile care și-au găsit refugiu în albia ochilor nedormiți, cu gândul la casă și cei dragi, rămași la o distanță de 1800 km, ajunsă ca prin cel mai imprevizibil vis, în preajma gării de tren din Padova, își luă geanta nu prea mare (căci nu era voie să ai bagaj voluminos cu tine), cu câteva lucruri de primă necesitate și unul cel mai de preț.
Era fotografia copiilor, rămași la vatră… Coborî încet, cu povara sentimentului de nostalgie și frustrare, dominată de teama străinătății și incertitudinii, debusolată din cursul ei din cauza destinului, care a determinat-o să apuce calea pribegiei. Făcu primul pas pe un meleag cu totul străin, căci se pornise, neștiind unde, când și cum va ajunge…
Ei, și odată ajunsă, înțelese, că nu mai este cale înapoi până când nu va șterge din carnetul de notițe toate datoriile. În acel drum lung se perindase toate amintirile, trăirile, dezamăgirile ce au rămas pecetluite pe sticla geamului de autobuz, din care a pășit spre o nouă Viață – acea, pe care multe moldovence au trăit-o pe pământ străin… O viață departe de cea de acasă, în timpurile cele bune…
Urma să descopere cele mai triste și întunecoase pagini din viața stranierelor – femeilor nevoite să-și ducă viața într-o lume vitregă, plină de necunoscute al unuia din cele mai dificile sisteme matematice: câte zile voi rezista? câte nopți și unde voi putea dormi? peste cât timp voi găsi de lucru? cu cât va crește procentul datoriilor?.. și multe alte necunoscute a vieții într-o lume străină…
** ** **
Nu degeaba se spune: e tristă viața prin străini, știi când te duci, nu știi când vii… În gara unde se opri autobuzul, văzu mai multe moldovence care munceau de ceva timp în Italia și venise după gențile trimise de acasă, de la baștină. Avu noroc de ele, necunoscând încă limba italiană, că de altfel nu avea să găsească atât de ușor Parcul Giuseppe-Garibaldi din Padova, pe care toți stranierii îl numeau Parcul Moldovenilor. Fiind măcinată de toate aceste gânduri, pe tot parcursul traseului și ajunsă la locul destinației, se așeză pe o bancă din parc, neștiind încă ce surprize îi va aduce destinul…
Așa ajunse Silvia Cipovenco, din nordul mândru al Moldovei, pe meleagurile Italiei, într-o lume necunoscută, unde nimeni n-o aștepta ca pe cel mai scump oaspete. O aduse grijile și nevoile, lăsate acasă. O femeie frumoasă și elegantă, îndrăgostită de lumea cifrelor (căci muncise mulți ani contabilă), de o inteligență aristocrată, purtând cu demnitate în inimă o dragoste imensă față de locul de baștină, de rădăcini, de tradițiile străbune, de oamenii dragi sufletului și de lucrurile sfinte, urma să scrie o nouă filă în cartea vieții, de aici, din Padova, de unde și-a început povestea printre străini…
Iar azi, după mai mult de 20 de ani trăiți în străinătate, revenită ACASĂ, în orașul Drochia, a rămas la fel de frumoasă, având şi acum amprenta dorului de țară, care i-a luminat mereu cele mai întunecate poteci, și a durerilor după atâția ani de pribegie, pecetluiți pe tâmplele cărunte.
ACASA Silviei Cipovenco
Am vizitat-o cu mare drag, așteptând cu nesaț să-și depene firul amintirilor acelor ani, trăiți în străinătate. Locuiește într-un bloc din preajma parcului central. Vestea bună e că acesta nu se numeşte „Parcul stranierilor”, dar e cel de ACASĂ, din preajma unei alei cu stejari seculari.
Odaia apartamentului de la ultimul nivel, plină de lumină și căldură, în care fiecare colțișor poarta o istorie, e atât de misterioasă și primitoare. Aici se împletește într-o armonie perfectă prezentul și trecutul. O candelă aprinsă, și câteva icoane ale sfinților, conferă încăperii starea de liniște și binecuvântare cerească, fiind și un spațiu perfect pentru creație, dar și o mărturie a credinței în bunul Dumnezeu, a amintirii eterne de scumpii părinți, care de mult timp trăiesc în altă lume, printre îngeri…
Pe rafturile de pe perete stă aranjată frumos o colecție impresionantă de cărți din opera clasicilor literaturii universale, fiind un spațiu dedicat al inteligenței, ce o definește cu desăvârșire pe cea care a devenit de ceva timp, după revenirea la baștină, scriitoarea, fiinţa care a reflectat în opera sa, de un impact profund social, toată durerea străinătății, dar alte teme, precum: baștina, părinții, țara, războiul, pacea etc.
A reușit doar în câteva luni ale anului 2024 să editeze toate cele 4 culegeri de proză și poezie – creații inegalabile, de o valoare incontestabilă și încărcătură emoțională, conturată de unicitate prin mesajul profund. În aceste cărți veți putea trăi, împreună cu autoarea, acei peste 20 de ani petrecuți în străinătate, cu bune și cu rele, cu urcușuri și coborâșuri, cu regrete și dezamăgiri, cu suferințe și bucurii, cu toate ce numim VIAȚĂ…
Există două lucruri care te fac diferit: să rămâi demn, când nu ai nimic și să fii OM când ai totul. La fel a rămas să fie și această femeie, devenind victima schimbărilor de atunci, când toți cei care aveau bani depozitați în bănci au suferit pierderi enorme, căci s-au devalorizat banii și oameni au rămas fără lucru, apucând calea pribegiei. De aici și începu trista ei poveste a străinătății, dar acesta este deja alt capitol, ce urmează să-l descoperim împreună.
** ** **
Atmosfera din acea odaie calmă și binevoitoare se îmbina perfect cu starea ei lăuntrică, dominată de liniștea și înțelepciunea unei femei puternice, care nu a cedat niciodată în fața greutăților, susținând cu brio testul de rezistență la capitolul Viață…
Bunătatea sufletului emana lumină din privirea ei caldă, dar o umbră de prudență și severitate contura cu delicatețe acea bunătate, ce nu se pierdu în timp, generată de viața grea, trăită pe meleaguri vitrege. În oftatul ei adânc am înțeles un adevăr durut: cu cât este mai bun sufletul, cu atât este mai greu destinul.
Cu sufletul deschis ca o carte și chipul luminat de un zâmbet binevoitor, fiind umbrit din când în când de o tristețe nostalgică, a răsfoit din paginile amintirilor despre scumpii părinți și memorabile crâmpeie din anii copilăriei. Multe sfaturi înțelepte și lecții de viață a primit de la părinți, despre care autoarea ne povestește cu multă dragoste și lacrimi în ochi.
Părinții – îngerii cuminți ai sufletului meu…
Născută în anul 1960 în satul Chetrosu, raionul Drochia, din tată dascăl la biserică și mamă colhoznică, a trăit o copilărie fără griji, fiind cea mai iubită și alintată, căci era mezina, alături de cei 3 frați.
Tatăl era o persoană stimată. A absolvit Şcoala de dascăli de la mănăstirea Rudi, apoi şi a continuat studiile la Bălți. S-a întâlnit cu mama ei la Holoșnița, raionul Soroca… Începutul nu a fost deloc ușor. Erau timpuri grele, secetă, s-au început represiunile…
Mama lucra vânzătoare la magazinul din sat. Din cauza unui kilogram de grâu, care nu se ajungea la revizie, la numai 19 ani, fiind orfană de tată (căci murise la război), a fost deportată pe 5 ani. Cu Alexei se întâlnise înainte de a fi deportată…
În poezia „Destinul”, Silvia Cipovenco descrie, cu lux de amănunte, cum într-o noapte mama sa a fost trezită de urletele militarilor, care o numeau infractoare, spunându-i că va fi dusă peste hotar: „Prin ce-am trecut, nu-ți spune mama,/ Nici ce mâncam, nici cum trăiam,/ Nici cum ieșeam cu greu din iarnă,/ Cum în păduri, plângând lucram./……..Privirea ei de jale plină/ Îmi stă în față și acum,/ O jună fată fără vină,/ De ce-ați trimis-o în surghiun?!”.
În timp ce Raisa era în exil, el s-a căsătorit, iar peste 5 ani soția i-a murit de tifos, rămânând cu un fecior. Când mama s-a întors acasă, s-au reîntâlnit, căsătorindu-se. „Mi-am petrecut copilăria la bunica, în satul Holoșnița, pe malul Nistrului, – mărturisește cu un zâmbet pe față doamna Silvia. – Văduvă de război, o femeie frumoasă, muncitoare, înțeleaptă, ea mi-a transmis dragostea de bucătărie și… de povestit”. Frumoase erau serile când bunica îi spunea povești și dormea afară sub un pom de măr, pe un pat acoperit cu lăicer.
Deoarece părinții erau veniți la Chetrosu și nu aveau casa lor, până la vârsta ei de 5 ani, au trăit cu familia în ograda bisericii, în storojcă (casa parohială), o căsuță cu 3 odăi. De mică i-a plăcut foarte mult lectura, dar cartea preferată de povești a fost întotdeauna Evanghelia, iar Dumnezeu era bunelul cel bun, deștept și îngăduitor.
A avut o copilărie fericită. „Cu toate că părinții erau înstăriți, am fost puși la muncă chiar de mici, așa că lucrul la țară îl cunosc nu din cărți”, mărturisește scriitoarea în prima sa carte „De vorbă cu gândurile mele”. O ajuta și pe mama la norme, la prășit, la cules, participând cam la toate lucrările de sezon. A învățat bine la școală, fiind eminentă toți anii. Îi plăcea foarte mult să asiste la repetițiile corului bisericesc, condus de tata, care era un colectiv puternic, cu nume sonor pe timpurile de atunci. La un concurs republican a ocupat chiar primul loc, după Capela corală „Doina”.
„Tata avea o voce puternică, era un bărbat înalt, frumos și toată lumea venea să-l asculte cum cântă. Lumea din sat îl ține bine minte. Coriștii veneau cu colinda „Primiți pe Domnu-n casă” și cântau „Silvica cea frumoasă…”, da’ eu eram tare sfioasă și mă ascundeam. Mă duceam cu ei cu colinda prin sat, era un colind vechi la Chetrosu…
Am avut o frumoasă copilărie, cu amintiri luminoase. Îmi plăcea foarte mult să citesc și începusem să scriu de prin clasa a VI-a. În anii de școală scriam poezii despre Pablo Neruda, Angela Devis, dar baza a pus-o profesorul meu din satul Chetrosu, Ivan Artiomovici Lisnic, Dumnezeu să-l odihnească, care ieșea în fața clasei și citea scrierile mele, pe urmă le citea și în alte clase. La noi în familie se citea mult, aveam și o bibliotecă cu multe cărți, iar mama avea şi de cele cu rețete. Fiind o gospodină iscusită, pregătea foarte gustos. Și acum mi-a rămas una din cărțile de rețete, ce datează din anul 1960, fiind o comoară de preț, care mai păstrează mirosul mamei…De la ea am deprins această pasiune, pregătind mai târziu și torturile mele la nuntă. Pe atunci se organizau nunțile în cort și torturile erau făcute acasă. În ajunul nunții băteam crema, apoi luam coperta de la revista „Femeia Moldovei” (că era mai groasă) și făceam din ea o pungă cu vârful ascuțit. O umpleam cu cremă și decoram torturile…”.
Fiecare amintire, povestită cu luare aminte, parcă era trăită din nou de eroina poveștii mele, iar când vorbea despre familie, chipul emana o căldură și o dragoste copleșitoare.
„Am fost 4 copii la părinți: Victor – profesor de fizică, Mihai și Nicu – medici, iar eu – contabil, cu toate că visul meu era să fiu avocat. M-am căsătorit, am născut doi copii – Constantin și Elena. Am doi nepoți minunați, – ne spune cu mândrie în suflet doamna Silvia. – Când se născuse fiica, tata a spus: „Las-să fie numele Elena, că vezi cum e viața asta de imprevizibilă, nu se știe mâine ce va fi, dar așa se vor întâlni măcar la sărbători..” Așa și este:se întâlnesc în fiecare an pe 3 iunie, sărbătorind împreună Constantin și Elena”.
După o pauză lungă, răsfoind acele pagini de amintiri frumoase și de tot ce o leagă de rădăcini, știam că va urma un alt capitol – despre viața în străinătate. Dar nu îndrăzneam să încep vorba, ca să nu-i ating struna sufletului, atât de sensibil…
Ca o străină-n lumea mare…
„Fiind afectată de criza economică, ca și alte sute de mii de moldovence, am plecat la câștig. Astfel, din 2002, am început a trăi o altă viață, cu numele Străinătatea – o perioadă tristă și dureroasă, căci nu e ușor să lași țara pe care o iubești, casa, copiii și mama… Numai cei plecați înțeleg durerea emigranților, – mărturisește Silvia Cipovenco…
Am decis să confer mai mult sens și culoare narațiunii mele, întregind peisajul străinătății cu versuri și citate din cărțile autoarei, pentru a vă îndemna să citiți din creația, scrisă cu lacrimi și durere: „Din casa asta am pornit/ Pe drumul vieții, nu ușoare,/ Pe astă poartă am ieșit/
Ca o străină-n lumea mare… („Casa unde crește dorul”)
Aşa începu eroina mea să-și depene firul amintirilor de pe meleaguri străine… Ce luase cu dânsa? Nimic. Doar o poză cu copiii, că ce mai puteai lua într-o geantă sau rucsac! Anul 2002 a fost greu pentru ea. Începuse, de nevoie, o viață nouă, ca și alte sute de mii de conaționali, devenind emigrantă ilegală, lăsând acasă 2 copii singuri, sacrificându-și libertatea pentru a le da lor un viitor mai ușor, mai frumos…
Parcul Moldovenilor – filă durută de „viață nouă” printre străini
„Stăteam pe acea bancă din parc și totul îmi era atât de străin, mă simțeam atât de singură, cu sufletul pustiit, cu toate ce am lăsat în urmă, cu oameni dragi… Abia ajunsă în Italia, deja îmi era dor de casă”, recunoaște eroina mea cu lacrimi în ochi. „S-a frânt inima în șapte,/ În străini când am plecat/ Am luat doar doru-n spate/ Și-amintiri, ce am păstrat.” („Rana din inimă”)
În Parcul emigranților erau tare mulți români, moldoveni, ucraineni, albanezi, dar și reprezentanţi ai altor țări. A stat o lună de zile în acel parc. În fiecare sâmbătă soseau alte şi alte femei, iar un grup de drochience, care lucrau de mai mult timp în Italia, veneau după coletele trimise de acasă, dar și să vadă „bobocii”, căci așa îi numeau pe cei nou-veniți.
„Unde trăiam, ce mâncam – e mult de povestit, – mărturisește doamna Silvia cu tristețe în vocea tremurândă. – Nu voi uita niciodată prin câte am trecut, că mi se pune o piatră pe inimă când îmi aduc aminte de acele zile.”
A povestit cu lux de amănunte cum, în prima noapte, au luat-o să doarmă la ele două surori moldovence din Odesa, Sașa și Domnica, care munceau la curățenie. Aveau o cameră în chirie, nu prea mare, cu un singur pat. Atunci au dormit pe el 5 femei. Se culcau de-a lungul, ca „siliodcile”, dormind așa 2 nopți. Condițiile erau departe de a fi decente, că era o „stișcă” pentru baie și o gaură în podea, pe unde se scurgea apa… Plăteau pentru cazare 7 euro pe noapte. Pe la ora 6 dimineața se sculau și se duceau la biserică, unde serveau micul dejun. De la o mănăstire se duceau și luau pâinea. Mâncarea era variată și bună: găină, ciorbe, terciuri, fructe și iaurt. Seara nu le hrăneau, de aceea păstrau iaurtul de la prânz, ca să aibă ce mânca înainte de somn…
Erau în acel parc și mulți bărbați din Drochia, care își găseau mai greu de lucru și nici nu aveau unde dormi. Se ascundeau de carabinieri, înnoptau prin case părăsite. De frică să nu-i găsească carabinierii, după ce se închidea parcul, urcau în copaci, se legau cu niște funii, ca să nu cadă și dormeau acolo. Sărmanii, nu aveau ce mânca, se îmbrăcau cu ce găseau prin tomberoane. Ca să nu moară de foame, femeile noastre veneau și le aduceau de mâncare (pâine, iaurturi, fructe) de la casele pe unde lucrau. Sărmanii bărbați, erau necăjiți, umblau nespălați, nebărbieriți, dormeau pe unde găseau…
„Mă uitam la ei cu jale, – povestește cu mult regret dna Silvia, – și mă gândeam: doar acest bărbat a fost odată gospodar, tată la copii, dormea în căsuța lui… Ce timpuri și în ce hal a ajuns, săracul!.. Cum te schimbă străinătatea… Acolo trebuie să lupți, să reziști, să birui frica neștirii de viitor, să înfrunți durerea despărții de cei dragi… Eram printre primii veniți fără documente în țară străină, iar orice început e greu. Nouă, emigranților, fără permis de reședință, fără telefoane mobile, ne era foarte greu…”
Fiind plecată ilegal în țară străină și neavând încă de lucru în prima lună, dormea pe unde avea posibilitate, la diferite badante (femei care se ocupă cu îngrijirea unor persoane care au nevoie de atenție specială). O luase pe urmă o ucraineancă, a dormit la ea timp de o săptămână. Intra pe ascuns, să nu vadă stăpânul. Nici în veceu nu dădea drumul la apă – să nu audă că mai este cineva și face risipă.
Alte moldovence aveau mare frică de albanezi și de alți stranieri, care furau actele, banii, ca apoi să le șantajeze. „Prin ce treceau ele, numai unul Dumnezeu știe, – spune cu durere în suflet dna Silvia… – Foarte greu a fost acel început. Dar momentele când în fiecare Duminica venea autobuzul din Moldova nu le voi uita niciodată. Nu puteam să telefonez acasă, că era scump și nu aveam bani, dar scriam răvaşe. Puneam câte o floricică în ele, transmiteam şoferului de autobuz plicurile pentru părinți și fugeam de acolo. Mă temeam să nu urc în autocar şi să mă duc acasă. Dar nu puteam să mă întorc, pentru că știam că am datorii, iar acasă nu aveam serviciu, pe când procentele creșteau cu fiecare lună, trăită în străinătate…”
Mai târziu, scrie autoarea în una din poeziile sale: „Am învățat, măicuță dragă,/ Dar am ajuns tot la slujit/ Și unde sunt, nu-mi trebu’, mamă,/ Diploma, la care-am râvnit… / Așa am devenit, în timpuri,/ Popor sărac, neprețuit,/ Am studiat s-avem noi titluri,/ Dar am ajuns tot la slujit.. („Eu cred în viitorul țării”)
Primul loc de lucru în străinătate – istorie tristă, de care nu ar vrea să-și amintească…
„Anii mei de tinerețe,/ Petrecut-i-am prin străini,/ Mânată de greul vieții,/ Făcui slugă la stăpâni./ Am muncit în pribegie,/ Capul n-am mai ridicat,/ De la zori pân-la chindie,/ N-am știut de așezat.”, ne spune Silvia Cipovenco în poezia „Pușcăriașă fără vină”. Fiecare moment, fiecare trăire, durere și dezamăgire şi-au găsit reflectare în creația poetică.
Primul ei loc de muncă a fost la o bătrână zgârcită de 90 de ani, care a muncit toată viața cu ziua la stăpâni. A făcut greu banul și nu vroia să-l cheltuie fără rost. Nicidecum nu înțelegea, de ce trebuia să o hrănească pe badantă? Doar ea, pe timpuri, își lua mâncare de acasă, că n-o hrănea stăpânul!
„Îmi dădea foarte puțin de mâncare, – mărturisește doamna Silvia. – Mare foame am mai tras acolo, că slăbisem cu 20 de kg! A fost o istorie tristă despre cum am supraviețuit în acel timp. Sunt amintiri care dor. În fiecare săptămână îi cumpăram „Torta Sabbiosa” (Tort nisipos) – era preferatul ei. Însă nu gustam din el nici un gram! Bătrâna mi-l smulgea din mână și-l încuia în dulap, iar cheia o ținea în buzunar la fustă. Îl mânca pe ascuns, când nu eram în casă. Vedeam asta după fărâmiturile de pe podea, căci rămâneau urme de la dulap până la masă. Nici nu vă puteți închipui câtă poftă îmi făcea acel tort! Mirosul îmbietor de vanilie și lămâie mă dobora! Îmi părea cel mai gustos, cel mai bun tort din lume!”
Spunând astea, doamna Silvia făcu o pauză, iar pe chipul ei se putea citi un sentiment de durere, căci răscolise acele amintiri amare. Dar pe loc fața i se însenină de un zâmbet și începu să povestească cu însuflețire, că, totuși, s-a întâmplat într-o zi să-l guste:
„Uitase bătrâna ușa de la dulap deschisă și, cât era pe afară, eu, cu viteza fulgerului, am furat, tăind o feliuță cât unghia de subțire. Era cel mai gustos tort din lume! Atunci am jurat că, în clipa când termin datoriile (căci el costa 3,5 € și la acel moment nu-mi puteam permite), îmi cumpăr un tort și-l mănânc singură, ÎNTREG! Să mă satur!”
Ce credeți? Abia după 16 ani a avut curajul să-l facă, găsind foița cu rețeta, deja ștearsă de ani. Prea scumpă acea rețetă, căci era amintirea despre trecut, despre soarta ei de emigrantă ilegală și despre primul loc de muncă în Italia…
E tare veche acea foiță, dar și acum o mai păstrează… Tristele amintiri din acele timpuri au lăsat o rană adâncă în suflet, despre care poeta a scris în multe poezii despre străinătate, după cum spune în „Un dor etern”: „Amară-i bucata de pâine/ În țara unde ești străin,/ În chin și lacrimi se obține/ Și parcă ar avea pelin”.
Dar aici nu s-au terminat suferințele, căci, după cum afirmă autoarea, nu-i dădeau voie să iasă nici din ogradă și nu avea permisiunea să stea nici un minut. La 7 dimineața trebuia să trezească bătrâna, apoi să iasă afară, până aceea se trezea.
Dar, ca să nu stea degeaba, în timpul acesta trebuia să se ducă în sarai și să lucreze pentru fiică-sa (făcea vre-o 7-8 operațiuni cu nişte piese înmuiate în ulei tehnic). Îngheța foarte tare la mâini, însă nu-i plătea nimic pentru orele de lucru suplimentare. Îi spuneau că, dacă nu-i place, poate să plece – nimeni n-o ține. Noaptea era nevoită să studieze italiana din cărți, cu plapuma pe cap, că dacă vedea bătrâna lumina aprinsă, venea s-o stingă, ca să facă economie de energie electrică. Ziua tot nu putea să învețe – lucra în orele libere pentru fata babei. Era nevoită să tacă și să rabde, până aveau să-i vină actele – avea nevoie de postul acela de lucru.
Au numit-o „avocata stranierilor”, căci știa bine buchea legii…
Niște fete moldovence au ajutat-o cu cărți. Timp de 5 luni știa deja foarte bine italiana, aflase toate legile și le învăța pe femeile noastre să-și cunoască drepturile. Era numită „avocata stranierilor”, cum ziceau italienii „prepotenta”, adică cunoaște foarte bine buchea legii.
„Țin minte, cum am ajutat o biată femeie din Călărași, care stătea închisă 2 luni în sarai, cu o bătrână bolnavă la pat și un fecior bolnav psihic. O speriau cu carabinierii și era distrusă psihologic, sărmana femeie. Ne-am organizat cu fetele din sat, aveam frică, căci nu primisem încă documente, şi ne-am dus la poarta acelor stăpâni, reuşind să scoatem femeia din acel infern. După asta, tot fetele i-au găsit de lucru la un bătrân și ea rămase foarte mulțumită”.
Ulterior, cunoscându-și bine drepturile, a încercat să avertizeze stăpânii, că dacă vor veni autoritățile în control și vor vedea în ce condiții lucrează, ei vor fi sancționați, dacă nu vor rezolva problema cu actele. „Totuși, s-a întâmplat odată, ca am fost dată afară, cu gențile după poartă, –
își aduce aminte doamna Silvia. – Documentele erau în stare de perfectare la Verona și m-am gândit: dacă mă duc acum, asta înseamnă abandon și pot fi eu trasă la răspundere. Când s-a întors feciorul bătrânei, după ce se consultase cu „comercialistul” (persoană, care ducea conturile), i-a spus mamei sale, că eu trebuie să rămân în casă și să orar liber. Parcă acum văd, cum s-a pus feciorul ei în genunchi și-și cerea iertare de la mine”.
Mare panică se stârnise atunci, că se știa bine: dacă vine un control și vor afla în ce condiții a lucrat badanta, că făcea ore suplimentare neremunerate și nu avea zile de odihnă, vor fi sancționați, iar feciorul bătrânei avea să facă 5 ani de pușcărie. Până în seară, toate utilajele din sarai, unde Silvia lucra cu acele piese în ulei tehnic, au fost duse, au curățat totul, încât nu rămase nici o urmă că ar fi lucrat acolo cineva.
„Am continuat să lucrez la ei, dar era deja cu totul altă situație, căci îmi găsisem și ore în altă parte, am început să câștig bani, – spune cu bucurie în suflet doamna Silvia. – Dimineața când ieşeam, spuneam doar: „Seniora, eu am plecat!”. Lucram la o măcelărie, unde se vindea carne, și mă întorceam acasă cu mâncare”.
Cu bogăția sufletul nu-l cumperi
Când părăsise primul loc de muncă, unde a fost tratată foarte rău de bătrâna zgârcită și de feciorii ei, practic, rămase în stradă. Însă bunului Dumnezeu i s-a făcut milă de dânsa, căci a întâlnit acei oameni, care i-au întins o mână de ajutor.
„Pe Jana am cunoscut-o, datorită feciorului său. Ea m-a ajutat mult, primindu-mă în casă ca pe o prietenă, căreia la moment îi era foarte greu, – povestește doamna Silvia, cu un zâmbet plin de nostalgie. – Văzându-mă în stradă, târâind cu greu o geantă după mine, că nici nu știam unde să mă duc, feciorul și nora Janei, mi-au permis să duc hainele la ei și să stau vreo 2 zile, căci cunoșteau istoria la locul unde lucrasem. Eram în dificultate atunci, căci numai terminasem datoria cu banii împrumutați cu dobândă. Așa a vrut Dumnezeu, că în acel moment Jana pleca la magazin și ne-am întâlnit pe stradă, întrebându-mă unde mă duc, cu tot cu haine: mi-am găsit alt loc de lucru? I-am povestit toată istoria, apoi mi-am căutat de treabă.”
Pentru că bătrâna trăia singură, a vorbit cu feciorul și i-a spus că o vrea pe această femeie la dânsa. Așa rămase Silvia să trăiască la Jana și nu-i venea a crede că nu mai era în drum și are adăpost. Jana-Geanina era o bătrână fenomenală, o numea pe Silvia „butina mia” (copila mea), îi pregătea mâncare de care dorea, știa că felul de mâncare preferat era tocana cu ardei „piperonata”.
I-a oferit tot etajul 2, cu televizor, cu jacuzzi – parcă nimerise în altă lume! Nici nu visase la așa ceva. Mai mult bine ca la Geanina n-a mai știut la nimeni în Italia. A trăi ca-n sânul lui Dumnezeu la dânsa timp de un an. O alinta ca pe o fiică a ei. Pregătea și la micul dejun, și la prânz mâncare delicioasă și-i spunea că trebuie să mănânce, că era tare slabă.
Chiar și câte un păhărel de vin roșu Lambrusco nu lipsea de pe masă. Îi zicea să mănânce, căci e mamă și trebuie să se întoarcă la copiii ei. O numea, în dialect, Silvieta, și se înfiripase între ele o frumoasă relație de prietenie, de înțelegere și stimă reciprocă. Dar, tot binele are un sfârșit: se îmbolnăvise feciorul Janei de ciroză hepatică, iar ea, bătută de griji și stresuri, începu să aibă probleme cu memoria.
Pentru că nora era responsabilă de bătrână, mai având și soțul bolnav, a decis să o ducă la casa de bătrâni. Cât o ruga Jana pe noră-sa să o lase acasă, că ar vrea ca Silvieta să-i fie badantă, n-a putut-o convinge. Cu lacrimi în ochi, bătrâna îi săruta mâinile și se ruga să n-o lase, s-o ia cu dânsa. Acele momente nu le va uita niciodată! Odată bătrâna a scos o lădiță cu aur, îndemnând-o să-și aleagă ce dorește, să fie ca amintire de la dânsa.
„I-am spus, că nu vreau aur, nici pe al meu nu-l port, dar voi lua o iconiță cu Madonna, iar de câte ori mă voi uita la dânsa, îmi voi aduce aminte de Geanina. A murit bătrâna în tăcere, fără a face probleme nimănui, dar amintirea ei a rămas în acea iconiță frumoasă, plină de căldură, ca și sufletul Geaninei. Bogăția nu-i totul în lumea asta! Cu bogăția sufletul nu-l cumperi…”
Îndelung și liniștit a depănat firul amintirilor eroina mea: despre bătrâna Bruna, omenoasă și generoasă, care avea un suflet blând; despre o altă bătrână, care suferea de boala Alzheimer, uitând totul, dar era ca o adevărată enciclopedie și iubea să se îmbrace elegant, purtând poșetă și pantofi cu toc, când ieșeau la plimbare. Prin multe a trecut, purtând grija celor străini, fiind doar cu dorul la cei dragi… Când mama ei a plecat la ceruri, unica amintire de la dânsa, pe care o păstrează cu sfințenie, este șalinca, de care nu se desparte, aceasta păstrând și acum mirosul ei…
Revenirea la baștină și devenirea Omului literat…
Când a revenit, n-a preîntâmpinat copiii. Autobuzul se oprise în gară, iar Constantin venise să primească coletele de la mama. Silvia coborî încet și rămase cu ochii pe fecior, neștiind care va fi reacția lui când o s-o vadă. El, ridicând privirea, rămase fără cuvinte pentru câteva clipe, neștiind parcă ce să spună, căci n-o recunoscuse dintr-odată. Ochii lui, plini de uimire și de lacrimi, o priveau cu atâta dragoste și dor, iar vocea îi tremura când a rostit: „Ma-a-a-a-mă!”
Îi trecuse ca un fior prin tot corpul, ca cea mai frumoasă melodie din lume, demult uitată și atât de dragă… Îi veni să cadă în genunchi și să sărute pământul, căci abia atunci a înțeles că ajunse cu adevărat ACASĂ.
Acum trăiește din nou acel dor nestăvilit, dar și sentimentul de nostalgie și regret, că a vorbit printre străini doar cu gândurile sale, că nu a fost alături de copii, că nu a putut să vadă cum cresc nepoții, iar asta e groaznic! Străinătatea „și-a făcut mendrele”, jucându-și perfect rolul în cel mai dramatic spectacol al vieții, rupându-i din suflet cea mai sensibilă strună, ce a legat-o de copii și nepoți, de părinții care nu mai sunt demult printre cei dragi: „Nu mai este casa,/ De unde-am plecat,/ S-au dus și părinții,/ Cerul i-a chemat………Nu mai am pe nimeni,/ Sunt străină-n sat,/ Două dragi morminte/ E tot ce-am lăsat („Străină sunt”)
Cum să întoarcă timpul înapoi? Cine-i va întoarce acei ani, care au despărțit-o de baștină, de părinți, de cei dragi? Viața a trecut pe la poarta sufletului, secând toate izvoarele, umbrind toate potecile, pe unde a călătorit copilăria nepoților. Mai poate oare să-i cunoască acum, când sunt deja mari, când au crescut fără poveștile spuse de bunica, care a fost toți acești ani doar o bunică virtuală, care și-a dădăcit nepoții pe internet, iar în loc de îmbrățișări săruta doar ecranul rece al telefonului?
Credeți că există în astă lume o durere de suflet mai mare, decât cea lăsată de anii purtați printre străini? Există oare acea rețetă magică, care să ne întoarcă în timp înapoi, dar să fim la fel de înțelepți ca acum, după cea mai severă lecție de viață?..
Priveam la chipul ei frumos, uneori înseninat de bucurie, alteori – umbrit de tristețe, și mă gândeam: „Doamne, această femeie care a reușit să depășească toate greutățile vieții, gustând din pâinea amară a străinătății, ajunsă la vârsta când a ales liniștea, când a înstrăinat frica de a merge contra la toți, când n-o mai interesează ce vorbesc sau ce gândesc alții despre ea, cea care a stat de vorbă doar cu gândurile sale timp de peste două decenii, nu a încetat niciodată să iubească Viața!
Mai mult ca atât: o iubește așa ca niciodată, iertându-i pe toți acei, care i-au pângărit sufletul și au făcut-o să sufere: „Îi iert pe toți ce m-au rănit cândva,/ Vorbindu-mă cu rău pe la spinare/ C-așa ne-nvață Domnu-n viața ta/ La toți dușmanii să le dai iertare! („Iertare”), sau precum afirmă autoarea în poezia „Am iertat”: „Anii nu trec fără urme,/ Răni în inimă-au lăsat,/ Deseori primit-am palme,/ Chiar de nu le-am meritat…..”, pentru a concluziona în final: „De-am ajuns zile senine,/ E că răul am iertat,/ Am păstrat iubirea-n mine,/ Numai ea m-a vindecat”.
Revenită ACASĂ, scriitoarea Silvia Cipovenco, susținută de femeile grupului său de pe Facebook „La taifas la gura sobei”, a editat în 2024 cele 4 cărți-surori: „De vorbă cu… gândurile mele”, „Taifas la gura sobei”, „Un trecut rămas în suflet”, „Ce multe-aș vrea să spun…”, în care
a adunat cu multă grijă amărăciunea și durerea, suferința și tristețea, chinul și neajunsurile trăite în străinătate, care au făcut-o mai puternică, ea continuând să păstreze toate aceste amintiri în galeria tainică a sufletului, care a rămas să fie adăpostul lucrurilor sacre…
În cărțile scriitoarei sunt abordate cele mai diverse teme: povestiri despre obiceiurile noastre, poezii despre părinți, casa părintească, despre locul de baștină, despre țară, despre război și pace, poezii pentru copii. Autoarea ne spune că aceste cărți au fost editate la cererea foarte multor persoane, care le doreau în biblioteca lor, iar la sfârșitul fiecărei cărți veți regăsi doar o mică parte din ecourile fanilor de pe Facebook, precum este unul din comentarii :
„Ați purtat pana prin lacrima dorului de neam, de baștină, mamă, de tot ce-i frumos… Ați atins coarda sufletului multor persoane, care v-au urmărit creația. Tot ce-i mai valoros trebuie să dăinuie peste veacuri, să cunoască nepoții și strănepoții că fiecare generație lasă urme de lumină și dăruire. Multă sănătate și cărți noi!” (Parascovia SANDU)
Prefața acestor cărți a fost scrisă de Ion Cuzuioc – scriitor și publicist. Scriitoarea Silvia Cipovenco îi este profund recunoscătoare și vine cu un mesaj aparte pentru dumnealui: „Îi mulțumesc mult Domnului Ion Cuzuioc – poet, medic, scriitor și publicist, Ambasador al Păcii (ONU), care m-a onorat cu bunăvoința de a scrie prefața pentru cărțile mele. Având foarte multe merite literare, fiind o personalitate cu nume sonor în lumea literaturii și jurnalismului, a rămas Om și nu a ezitat de a-și expune părerile despre creația mea modestă, eu neavând studii filologice și nici-o experiență în arta scrierii! Vă mulțumesc mult, Maestre!”
În prezent, autoarea colaborează cu săptămânalul regional „ACASĂ”, publicându-și scrierile literare deja mai bine de 2 ani în pagina „Din creația Silviei Cipovenco”. Fiind și o meșteriță iscusită în arta culinară, publică din 2017 reţetele sale în grupul culinar „Gustoșel”, un grup cu peste 400 000 de membri. Apropo, tot în acel an a înfiinţat un grup nou pe Facebook, „La taifas la gura sobei”, fiindu-i şi administratoare. În prezent are 110 000 de membri. Acolo îşi publică scrierile sale și rețete culinare cele mai delicioase.
Continuă și acum să-și scrie slovele durute cu penița muiată în rănile sufletului. Nu a uitat niciodată de unde a pornit și intenționează să mai scrie o carte – „Străinătatea – un drum amar al destinului”. Doar că va trebui din nou să răscolească toate colțurile sufletului… De un singur lucru este convinsă: oriunde ar pleca, cât de departe ar fi, va reveni mereu ACASĂ, căci nu există loc mai frumos pe lume: „Cine n-are dor de vatră,/ Are inimă de piatră./ Cine uită de-a sa țară/ Și de cântec de vioară,/ Sufletul i-e de tăciune/ Și-i sărac pe astă lume („Cine n-are dor de țară”).
Dorul de cei dragi, de baștină, de țară și tradițiile seculare, lăsate din străbuni, au ajutat-o în cele mai grele momente, trăite în străinătate. Acum e la vârsta când știe să dea valoare lucrurilor mici, căci fericirea este ascunsă în lucruri neînsemnate. E la vârsta când a înțeles, că nimeni nu ne garantează ziua de mâine, iar anii ce au rămas sunt un cadou prețios, că trebuie să ne trăim viața așa cum dorim, să găsim echilibrul sufletesc și să devenim regizorii propriilor destine.
Silvia Cipovenco, scriitoarea acelui glas al durerii, acelui strigăt al străinătății, care mai răsună și acum ca un ecou, a devenit un simbol al sacrificiului, bunătății și dragostei de baștină, de țară. Femeia de cremene, cu sufletul ca pâinea caldă a mamei, nu a crezut niciodată, mai mult ca acum, în acest adevăr: „Dacă m-ar întreba cineva care este drumul cel mai drag în lumea asta, răspund, fără a sta la îndoială și nu ezit nici un minut: e drumul spre casă, drumul spre Patrie, drumul spre pământul unde m-am născut!”
Delia DUMITRESCU
