Locul întâlnirii nu poate fi schimbat – sintagmă valabilă ori de câte ori programez o discuție cu Grégoire Dunant, nepotul lui Alexandre Donici. Acest loc este și va ramâne Muzeul de etnografie din Geneva. Pentru a vorbi despre bunic, el simte un fel de „datorie” de a o face la muzeul, pentru care a muncit antropologul basarabean, „moldoveanul de pe malul lacului”, așa cum îi spuneau colegii.
Muzeul de etnografie în forma lui actuală este creat oficial la începutul secolului al XX-lea. Ideile progresiste însa îsi fac cale la Geneva odată cu perioada revolutionară care începe în 1792 și aduce cu sine noi idei și proiecte de instituții utile întregii națiuni. Unul dintre primele muzee, în acele timpuri numit „cabinet de curiozități”, destinate publicului larg, apăruse în 1818 și purta numele de Muzeul academic, ceea ce indica și relația directă cu universitatea și mediul academic, dar și cu misionarii, care revenind de pe meleaguri îndepărtate, aduceau diverse obiecte de la aborigeni.
Pe atunci, arheologia era concepută drept „mersul progresiv al civilizației”, astfel că în 1876, este înființat primul muzeu arheologic . Două decenii mai târziu, Expoziția națională a servit drept impuls pentru modernizarea instituțiilor muzeale din Geneva. Printre acestea va fi și Muzeul de etnografie, despre care se vorbește încă în 1901, dar a cărui inaugurare va avea loc abia în 1910.
Actualul muzeu de etnografie din Geneva bogat, deținând o valoroasă colecție de 80 000 obiecte și arhive, dar și contribuții despre partea estică a continentului european; și unul interesant, prin traseul lung și destul de anevoios al devenirii sale. Cea mai cunoscuta este contribuția muzicologului român Constantin Brăiloiu, care a locuit in Elveția. Ajuns aici cu o parte importantă de înregistrări din teren și alte documente adunate în România, el fondează, începând cu 1944 Arhivele internaționale ale muzicii populare. Până la moartea sa în 1958 Brăiloiu reușește să adune o colecție de mai mult de 3000 de fonograme, în colaborare strânsa cu universități, centre de arhive, societăți radiofonice, institute de cercetări științifice din Europa și Asia. Tot Brăiloiu publică prima ediție a Colecției universale de muzică populară, care număra 78 de viniluri. Este prima antologie de acest gen publicată vreodată.
Înainte de Constantin Brâiloiu, contribuția și efortul cercetării în cadrul acestui muzeu a fost cea a lui Alexandre Donici. Numele lui poate fi găsit în lista donatorilor de obiecte pentru Muzeul de etnografie din Geneva (MEG), în cercetările și lucrările publicate ori în colaborările cu profesorul Eugen Pittard – fondatorul instituției.
Nici o sală de muzeu, nici o străduță, barem, din oraș nu menționează prezența la Geneva a concetățeanului nostru. Participarea lui la fondarea muzeului, în calitate de primul asistent și colaborator al profesorului Eugene Pittard, este cu adevărat semnificativă și relevantă. Gregoire Dunant, care căuta la începutul acestui mileniu să-l re-pună în valoarea binemeritată, explică această carență de imagine a bunelului său printr-o formă, practic bolnăvicioasă, de modestie ori de „bună educație excesivă” pâna la neîncrederea în propriile capacități.
De exemplu, din modestie ori din lipsa de încredere în propriile competențe, Alexandre Donici a refuzat un post la Societatea Națiunilor, creat special pentru el de către Nicolae Titulescu, Minsitrul afacerilor externe al României. Un sentiment de mândrie ori poate de neînțelegere a societății și a mentalității, în care se găsea, l-a împiedicat pe Alexandre Donici să-și impună prezența, semnătura sau o oarecare altă amprentă/ urmă în istoria creării Muzeului, la fondarea căruia a participat cu devotament și abnegație, dar și în alte domenii unde a fost solicitat.
Provenind dintr-o familie înstărită de proprietari agricoli (boieri) din Moldova din ramura familială a fabulistului Alexandru Donici (1806-1865), eroul nostru Alexandre (prenumele i-a fost franțuzit) Donici e născut la Chișinău în 1886. Își face studiile la liceul regional al Nobililor din Chișinău și apoi la un liceu din Kiev. Ramâne fără părinți la doar 11 ani și este crescut de un preot, care-l învață „viața adevărată”, cultivându-i aptitudini de a supraviețui în orice condiții. În 1906 ajunge la Geneva. Face studii la Facultatea de medicină, dar este pasionat de antropologie și de cultura altor popoare. Se căsătorește cu o scoțiană, cu care va avea trei copii.
Vremurile zbuciumate din acea perioadă din Basarabia duc la pierderea unei părți importante din terenurile agricole, care nu-i vor fi restabilite decât parțial de către autoritățile române după 1918. La începutul primului război mondial, în 1914, precum mulți alți străini, este invitat de autorități sa părăsească Elveția, cu întreaga sa familie. Se întoarce în Basarabia și se stabilește în conacul său din Năvârneț, lânga Fălești, ca să revină iarăși la Geneva după terminarea războiului. Va muri de tânăr, foarte trist și puțin înțeles chiar și de propria familie.
În permanență a căutat clarificări: în viața proprie, în viața de cuplu, în care a avut dificultăți, în știință – căci era pasionat de trecutul comun al celor două țări – una de origine și alta de studii și cercetări.
Alexandru Donici a fost omul timpului său, o fire fragedă și vulnerabilă pe drumurile zbuciumate ale Europei de la răscrucea secolelor XIX și XX. Nepotul său, curios din fire și mândru de la natură, caută să ne informeze, prin oferirea de detalii și aspecte necunoscute ale activității bunelului în lucrarea „Umbrele Genevei: un moldovean pe malul lacului”, apărută la Editura Eclectica.
Geneva, de la Muzeul de Etnografie, Margareta Donos