Moș Simion Coțaga din Vasilcău, la anii săi, arată sprinten ca un atlet de “distanță lungă”. De fapt și anii pe care i-a trăit sunt lungi, adunați fac aproape două supermaratoane. A văzut cu ochii săi mai întâi războiul, apoi a trăit anii grei de foamete. Cu minte ageră de copil, a priceput șmecheria autoritățile sovietice de a afla cine în sat ascunde rezerve de pâine… Nu poate să uite gustul lobodei și al scoicilor din Nistru, precum și sunetul “ceasului” din Coșnița, care îi amintea că e vremea să închidă oile și să meargă la școală.
Copiii născuți în anii 30 – 40 ai secolului trecut au avut parte de un destin dramatic. Copilăria lor a coincis cu anii războiului și a foametei. De-a lungul timpului nu prea au vrut să-și împărtășescă amintirile, au considerat că ceea ce au trăit a fost ceva ruşinos. Dar le-am citit suferința, ori de câte ori i-am surprins ridicând și sărutând o fărâmă de pâine de jos…..
Să le ascultăm amintirile, ca să ne convingem că foamea nu a fost doar o consecință a secetei, ci și o tactică folosită de autoritățile sovietice să-i sperie și să îi descurajeze pe basarabeni, să nu-și dorescă prea multe, să se mulțumească cu o bucățică de pâine…
