Acum, fiind pe ultima sută de metri în tot ce ține de pregătirile pascale, am vizitat în inima satului Sofia o casă bătrânească, lăsată drept moștenire copiilor. Grigore și Elena Podorojnîi, plecați în lumea celor drepți deja de 14 ani, sunt cu inima împăcată în împărăția cerului, căci au lăsat casa pe mâni bune.
În aceeași curte, alături de casa părinților Platon și Maria, ce datează din anul 1930, și-au construit în 1950 o casă a lor, crescând și educând cei șase copii: Victor, Lidia, Anatolie, Boris, Valentina și Eugenia. Așa a fost soarta, ca fiul Boris să rămână în satul de baștină, căci toți ceilalți frați și surori sunt departe de casa părintească, iar de ceva timp au petrecut-o în ultimul drum pe sora Lidia. În prezent numai Boris locuiește în satul de baștină a părinților, fiind paznic la Muzeul de Istorie și Etnografie din localitate.
I-am surprins plăcut cu vizita mea pe Boris Podorojnîi și sora mezină Eugenia, care venise pentru câteva zile de la Chișinău, împreună cu fiica și nepoții Daria, Arina și Nichita, ca să îngrijească de casa părintească. I-am descusut frumos pe eroii poveștii mele, reușind să scot la lumină acele calități alese, semănate în suflet de părinți, căci am observat pe chipul lor atâta dragoste și afecțiune față de acest colțișor de rai, unde și-au purtat pe brațe copilăria. Fiind preocupați de gospodărie, au lăsat totul baltă, ca să afle motivul vizitei mele. I-am încurajat să continue treburile, căci motivul pentru care am venit, a fost tocmai acesta: să imortalizez aceste momente unice cum copiii și nepoții se pregătesc de sfintele sărbători. Erau în plină reparație și lucrări de renovare a casei părintești, dar ceea ce m-a uimit cu adevărat a fost cuptorul vechi, rămas de la străbunici, pe care Boris și Eugenia au decis să-l păstreze în amintirea părinților și străbunilor, ca pe o relicvă sfântă.
„Cu puțin timp înainte de a veni sora Eugenia de la Chișinău, am văzut-o în vis pe mama, care mi-a spus: „Știu că se apropie sărbătorile și iar o să vă apucați de lucru, că multe sunt de făcut. Dar cuptorul, luați seamă să-l păstrați, că Jenica are să vină de la Chișinău și va coace în el plăcinte de Paște”, – a mărturisit emoționat până la lacrimi domnul Boris. – De asta și am zis, împreună cu sora, că niciodată nu vom strica cuptorul. Mai mult ca atât, acum în renovăm, îl văruim, după vechea tradiție, pentru a-l pregăti de sărbători, iar sora Eugenia va coace de Paște plăcinte, ca la mama acasă.”
Și doamna Eugenia, sora mezină, ce locuiește de mai mulți ani în Chișinău, s-a arătat a fi nespus de bucuroasă că finalizează renovarea cuptorului, pentru a aduna la masa de Paște surorile și frații, cu copii și nepoți, bucurându-i cu plăcintele savuroase, coapte în cuptorul cu vârsta unui secol, ce adunase la vatră de-a lungul timpului cinci generații.
„Casa părintească nu se vinde, ea e sfânta amintire din copilărie, amintirea a tot ce-a fost mai bun și mai curat în viața noastră, – a afirmat Eugenia. – Pășind pragul casei, realizăm ce multe goluri în suflet ne aduce depărtarea de casă și ce senină și plină de împăcare sufletească e clipa când răsuflăm ușurați rostind SUNT ACASĂ!
Cu trecerea anilor dorul de casă devine mai intensă, de fiece dată revenind la casa părintească cu mult drag. Acest dor nu ne lasă nici măcar pentru o clipă…”
Am rămas plăcut surprinsă, văzându-l pe domnul Boris cum o ghidează pe nepoțica Daria la văruitul cuptorului și atunci am înțeles, că în sufletul nostru acel ACASĂ rămâne a fi altarul, în fața căruia îngenunchem cu ochii în lacrimi de fericire și de durere, de dor și de iubire. La fel de bucuroși privesc din ceruri stăpânii casei bătrânești, văzându-și strănepoata cum văruiește stângaci fața cuptorului, precum l-ar unge cu un balsam tămăduitor. Oriunde nu ne-am duce, orice nu am face, casa părintească va fi mereu în sufletul și gândurile noastre. Acest adevăr l-am citit pe chipul acestor oameni minunați, cu dragoste de părinți și casa părintească. Ea nu se uită, atât timp cât pereții vor rămâne mereu proaspăt văruiți, cât pe vatră vor zâmbi plăcintele rumene, ce vor aștepta cu nerăbdare de sfintele Paște pe cei 5 copii,11 nepoți și 13 strănepoți.
Casa părintească e leagănul, unde ne vom așterne și noi locul de veci, e sfântul altar de nemurire, întru dăinuirea multor generații de urmași, care vor purta mereu dragostea de tradiții, de baștină și străbuni, spunând cu credință: „Hristos a Înviat!”
Delia DUMITRESCU
