Cu trecerea timpului, noi i-am împletit mămunei, din amintiri și gânduri, un fel de aură. Am reținut doar impresii luminoase, deși ea nu era o fire veselă — glumea rar, rădea puțin, povestea mai mult istorii triste sau dramatice. Dar era senină și la gând și la faptă. Dragostea ei pentru noi era fără limite. Pe toți nepoții ei scumpi i-a legănat, i-a înțărcat, i-a dezmierdat, i-a alintat cum știa mai bine. Să spun că tot ce câștiga din munculița ei din zori și până-n noapte ne oferea nouă ar suna banal și nici pe departe n-ar reda acea dăruire ciudată cu care ne copleșea.
Deoarece dintre toți cei scumpi îi rămăsese doar mama, e clar că și toate bucuriile ei își aveau sorgintea în ceea ce se întâmpla în familia noastră. Noi eram cei mai scumpi, primii, după Dumnezeu, bineînțeles. Dacă ar fi putut ne-ar fi adus și luna de pe cer.
Toate gândurile ei erau legate de noi. Despre aceasta ne-am dat seama mai târziu, atunci când am mai prins la minte. Bunăoară, dacă torcea lâna pentru bătătură sau răsucea firul de urzeală pentru covoarele pe care noi le țeseam în lunile de iarnă, atunci în fiecare ghem de la ea găseam cuburile de zahăr sau caramelele învelite cu grijă în hârtie de caiet, numărate bine, astfel ca fiecare să-și primească tainul de dragoste și grijă de la mămunea.
Era o bucurie generală, întețită și de dulcea așteptare a momentului final, când ghemul, micșorându-se cu tot mai mare viteză, ne dezvăluia marea taină. Nu s-a întâmplat vreodată să lipsească bulgărașul dulce, învelit în filă de caiet în pătrățele. Nu s-a întâmplat vreodată să rămână cineva dintre noi fără de cubușorul de zahăr sau bomboana ce i se cuvenea. Eu țin minte cum ne trimitea pe această cale dulciuri, mai întâi pentru trei nepoți. Apoi pentru tuspatru, mai târziu — pentru tuscinci. Și ca să urzească mama cu tata de-un covor de dimensiuni obișnuite — trei metri și jumătate în lungime și doi metri în lățime, era nevoie de cinci-șase ghemuri mari de urzeală. Așa că noi eram răsplătiți generos pentru așteptare.
Pentru toate covoarele noastre (și cred că în total noi am țesut peste cincizeci) urzeala era pregătită de mămunea. Mai întâi lucra lâna. Trebuie de menționat că din cele mai vechi timpuri pentru covoarele de perete, scoarțe adică, urzeala se cădea să fie doar din lână de berbec, deoarece doar această lână avea firul lung și aspru, așa încât pânza scoarței să iasă suficient de flexibilă, dar și dură. Lâna de berbec, dacă nu era procurată gata spălată, o curăța de impurități, o spăla în multe ape, o scărmăna, o punea în caier pe furcă și o torcea. Acel fir, tors uniform si fără de noduri, era depănat în gheme și apoi trecut printr-un fel de scripete si răsucit maximal pentru a-i spori rezistența. Covoarele cu astfel de urzeala au viață lungă, de sute de ani.
Lemnele de covor — război, adică drugi de anumite dimensiuni, potrivite într-un fel anume și fixate cu tije din metal, pe care se îmbrăca fir cu fir urzeala, erau meșterite de tata cu prietenii lui. Ele nu se cumpărau. Oamenii din satul nostru erau pricepuți la toate cele necesare pentru o buna gospodărire. Și se ajutau unii pe alții.
Tot ei meștereau scăunașele pe care ședeau țesătoarele (de regulă, trei), țepușele (un fel de baghetă sau pistil, din metal bine șlefuit, ascuțit la vârf ca să încapă printre firele de urzeală pentru a aranja lâna în bătătura scoarței; culmea, adică frânghia cu cârlige pentru a agăța ghemele de lână de diferite culori, care erau necesare conform izvodului (un desen aranjat în careuri pe o foaie specială încadrată în ramă). Izvoadele se numeau — Macii, Gheorghina, Păunii, Cerbul, Două cucoane, Pliușul (cu elemente orientale — culbeci, brâuri unduite) ș.a. Adesea, realizate bine, acestea erau adevărate podoabe. Rostul lor nu era doar cel estetic — de a împodobi casa, dar și strict funcțional — de a ține de cald în casele țărănești. Țeseam și alte covoare, de dimensiuni mai mici, pentru necesitățile casnice — acestea puteau și ele să fie atârnate pe pereți, dar de obicei se așterneau pe cuptor, pe laițe/paturi sau pe jos — Dobele, Coasta vacii și altele.
Culorile erau multe, deoarece și desenele erau cu mai multe nuanțe. Pe lângă cele de bază — roșu, alb, negru, galben, foloseam trei nuanțe de verde (curechiu, verde pal ca foaia de varză, de unde-i vine și denumirea); verde obișnuit și verde întunecat; trei de roz — roz albineț, roz aprins, roz întunecat; două de oranj — nahutiu (un fel de oranj pal, asemuit culorii năutului uscat) și portocaliu; câteva nuanțe de albastru — albastru ceriu sau deschis, chetriciu (de culoarea pietrei vinete), albastru siniliu și albastru întunecat. Așa că deasupra noastră atârnau pe culme vreo 15-20 de gheme, din care noi rupeam, cu mușcări bruște, fire când mai lungi, când mai scurte, în funcție de izvod și de numărul de mutături prevăzute de desen.
Pe timp de iarnă țesutul de covoare ne ocupa mai tot timpul. Mama mă trezea dis-de-dimineață, pe la șase. Până la micul dejun și până a mă porni spre școală, eu mă grăbeam să scot lațuri pentru 3-4 mutături, ca apoi mama, printre treburile gospodăriei, să reușească, până la revenirea noastră de la școală, să le ducă la bun sfârșit și până-n seară, țesând cu toții, să ridicăm pânza cu cel puțin 10-12 cm. Asta însemna măcar 15 mutături zilnic. Și un covor obișnuit avea între 300 și 500 de mutături. La o elementară socoteală, chiar dacă se implicau toți ai casei în țesutul pânzei, succedându-se, bineînțeles, oricum nu-l puteam scoate din lemne mai devreme de trei săptămâni. Și ne implicam cu toții. Pe laița de la covor se așeza și tata. Și frații mei țeseau pânză, apoi au crescut surorile și de la șase-șapte ani erau îndemnate să ajute. Cum puteau, dar tot un spor era.
Deși iernile noastre sunt pline de sărbători religioase și noi nu lucram în acele zile, oricum reușeam să scoatem trei covoare până la Paști. Toate erau de vânzare. Pe atunci erau târguri de covoare în toate centrele raionale. Cel mai mare și jinduit de toți era cel de la Chișinău. Dar era și foarte departe de noi — la 180 de km. Drumurile fiind nu doar lungi, dar și anevoioase, mai ales pe timp de iarnă, tata mergea la bazar la Soroca sau la Bălți ca să realizeze marfa și să ne procure cele necesare. Duminicile eram în așteptare — se va vinde, nu se va vinde covorul nostru, vor reveni părinții veseli sau mohorâți?
Se întâmpla să nu meargă bine vânzarea și atunci toți se întristau. Nu doar pentru că deveneam mai modești și moderați în consum, dar și pentru că nu erau bani suficienți ca să cumpere altă lână ca să continuăm munca. Și atunci termenele erau încălcate și graficul nostru se deregla. Era o rușine dacă te apucau Sărbătorile luminate cu covorul neterminat. Toate se învălmășeau atunci în casă — nici tu curățenie generală, nici tu împrospătarea pereților, nici tu hăinuțe noi, nici tu dispoziție de sărbătoare… Dacă nu ne-ar fi ajutat mămunea cu torsul lânii și răsucitul urzelii, cu siguranță n-am fi reușit. Dar ea nu scotea furca din brâu nici zi, nici noapte.
Silvia Grossu, a lui Ionică Donos din Cureșnița Nouă, Basarabia
Citește și ascultă primele părți aici – observatorul.md/tag/povata-si-dojana
