Tableta de vineri
Începutul anului 2026 a fost, cu siguranță, mai tumultos și mai plin de nerv decât alte perioade similare și când zic aceasta am în vedere, bineînțeles, nu doar declarațiile și intențiile președintelui american cu privire la Iran și Groenlanda sau acțiunile sângeroase ale rușilor în Ucraina (în speță, dorința lui Putin de a transforma Kievul într-un oraș nelocuibil) mai dihai decât a fasciștilor în timpul blocadei Leningradului, dar și o declarație a președintei Maia Sandu, care a stârnit un val de comentarii și animozități nu doar printre acei care vor fi beneficiari direcți sau, dimpotrivă, „jertfe” ale unui proces pe cât de anevoios și tăvălit pe toate fețele, pe atât de logic și firesc, dar și printre acei care nu au nici în clin, nici în mânecă cu viitorul meu și viitorul celor care gândesc ca mine și care nu au nevoie de sfaturi și de „umărul” schilodit de ură și putregai a dușmanilor din interior și din exterior.
Bineînțeles, v-ați dat seama că este vorba despre răspunsul dat de Maia Sandu jurnaliștilor britanici Rory Stewart și Alastair Campbell, de la podcastul „The Rest Is Politics”, cu privire la votul Domniei sale, în cazul unui referendum privind unirea Republicii Moldova cu România. Doamna Maia Sandu a răspuns DA, așa cum a făcut-o și altă dată (cel puțin încă de trei ori, când a fost „provocată” să se expună pe acestă temă existențială). Ba mai mult, președinta și-a argumentat răspunsul prin prisma contextului regional de securitate – „…pentru o țară mică precum Republica Moldova este dificil să supraviețuiască, sub presiunea Rusiei, ca stat democratic și suveran”, dar nu a evitat să facă și o precizare absolut obligatorie – „… în prezent, nu există o majoritate a populației care să susțină unirea cu România, dar sprijinul majoritar se îndreaptă către integrarea europeană”. Acesta a fost răspunsul și dacă cineva se aștepta să audă altceva sau să fie martorul unei bâiguieli pline de fals patos (gen, „Noi suntem un popor, dar două țări”) și lipsită de esență (gen, a vorbi mult fără a spune ceva) să-și asume riscurile și să-și presoare cenușă pe creștet.
Cum și era de așteptat, răspunsul Maiei Sandu (care, de altfel, are dreptul la propria opinie ca și oricare alt cetățean – mai cu seamă, dacă ținem cont și de faptul că este vorba despre unire, dar nu despre dezbinare) a găsit susținere și supărare în societate. Unii au salutat dorința firească a oricărui român de a trăi într-o familie puternică și frumoasă, așa cum ne-a fost lăsată de Dumnezeu, iar alții s-au văzut trădați și vânduți nu știu cum și nu știu cui. Unii au considerat și consideră unirea legitimă și posibilă, alții fâlfâie cu false lozinci și plâng cu nostalgie după vremurile apuse. Unii consideră răspunsul doamnei Sandu o reflectare a dorinței românilor basarabeni de a repara o greșeală istorică, iar alții strigă în gura mare de sfidare a Constituției și de dorința doamnei Sandu de a fi președinta tuturor românilor. Unii, care s-au săturat de ambiguități și de jumătăți de măsură vociferate de predecesorii actualei șefi a statului de pe malul Bâcului – bunăoară, Snegur, Dumnezeu să-l ierte, ne-a adormit cu povesti de genul „eu vă voi spune când va veni momentul unirii”, iar Dodon a fost și rămâne în așteptarea unei alte uniri (de ceilalți președinți nici nu am ce spune, fiindcă sau nu „aveau o părere”, sau vorbeau una și făceau alta) au văzut luminița din capătul tunelului, iar alții, care au trăit și trăiesc după principiul „după mine să vină și potopul” nu au fost la lecțiile de istorie și nu știu că deciziile majore pot fi luate în momente de răscruce istorică (vezi anul 1918). Or, faptul că noi trăim astfel de vremuri și că unirea este unica noastă scăpare de furia barbarilor este incontestabil.
Pe de altă parte, unirea înseamnă voința și dorința a două părți, adică a Chișinăului și Bucureștiului, deopotrivă, iar din acest punct de vedere există un document votat (cu doar 19 abțineri) și adoptat de deputații ambelor Camere ale Parlamentului de la București – „Declarația solemnă pentru celebrarea Unirii Basarabiei cu Țara Mamă, România la 27 martie 1918”. Citez: ”Parlamentul României constituit în ședința solemnă la împlinirea a 100 de ani de la înfăptuirea Unirii Basarabiei cu Patria Mamă, astăzi, 27 martie 2018, consideră ca fiind pe deplin legitimă dorința acelor cetățeni ai Republicii Moldova care susțin unificarea celor două state ca o continuare firească în procesul de dezvoltare și afirmare a națiunii române și subliniem că acest act depinde de voința acestora și declară că România și cetățenii ei sunt și vor fi întotdeauna pregătiți să vină în întâmpinarea oricărei manifestări organice de reunificare din partea cetățenilor Republicii Moldova, ca o expresie a voinței suverane a acestora”. Și punctum. Acum totul depinde doar de noi, basarabenii, care avem istorica șansă să revenim acolo de unde am fost răpiți.
Și dacă unii sceptici, de pe ambele maluri ale Prutului pun la îndoială Unirea, considerând aceasta o povară prea mare pentru București îl voi cita pe economistul Andrei Caramitru, care este de părerea că Unirea „…ne-ar costa doar 0.6-1% din PIB-ul României, ceva ultra fezabil (e practic costul pensiilor speciale), nu e ceva DELOC imposibil. Suma ar fi acoperită de reformele constituționale pe care le-am face când schimbăm constituția pentru unire (reforma teritorială etc). Atenție – e singura soluție realistă pentru Republica Moldova (nu vor fi gata să intre în UE și riscă veto și pe UE și pe NATO), și e esențială pentru stabilitatea zonei (Europa, Ucraina și NATO nu pot lăsa o țară vulnerabilă în spatele liniilor ucrainene)”.
În fine, parafrazându-l pe Dodon – ai noștri sunt mai aproape ca niciodată!
P.S.
Fiind într-o vizită de lucru la Soroca, premierul Republicii Moldova, Alexandru Munteanu, la întrebarea reporterului „Observatorului de Nord” „Cum ar vota la un referendum privind Unirea” a răspuns DA!
Comentariile vă aparțin.
