Într-o gospodărie îngrijită din centrul satului Prajila, trăiesc moș Vasile și mătușa Lidia Cazac. Moș Vasile se apropie de 90, cătinel și mătușa Lidia îl ajunge din urmă cu anii. La umbra tufelor de viță de vie din curte ne-au povestit cu lacrimi în ochi despre anii foametei, cum căutau grăunțe în găuri de șoareci, despre vaca din casa cea mare, “uniforma școlară” din clasa I-a și cui mama a săpat groapă la cimitir.
Copiii născuți în anii 30 – 40 ai secolului trecut au avut parte de un destin dramatic. Copilăria lor a coincis cu anii războiului și a foametei. De-a lungul timpului nu prea au vrut să-și împărtășescă amintirile, au considerat că ceea ce au trăit a fost ceva ruşinos. Dar le-am citit suferința, ori de câte ori i-am surprins ridicând și sărutând o fărâmă de pâine de jos…..
Să le ascultăm amintirile, ca să ne convingem că foamea nu a fost doar o consecință a secetei, ci și o tactică folosită de autoritățile sovietice să-i sperie și să îi descurajeze pe basarabeni, să nu -și dorescă prea multe, să se mulțumească cu o bucățică de pâine…
