Cum văd românii din Ucraina confruntarea ruso-ucraineană: „Rusia ne-a luat teritorii, Ucraina ne-a luat limba”

 

 

Marin Gherman: În momentul de faţă, e o mare isterie pe toate fronturile privind o posibilă invazie. Peste tot sunt ştiri despre război, înarmare, despre retragerea angajaţilor ambasadelor şi consulatelor, dar trebuie să ne gândim bine, pentru că se manipulează foarte mult în ultima vreme şi s-a creat panică. A fost acum două săptămâni o ştire în care se spunea că „în republicile autoproclamate Doneţk şi Lugansk au fost aduse 250 de blindate şi tancuri“. Toate aceste informaţii, pic cu pic, au creat o imagine a războiului, însă, în general, părerile sunt împărţite: unii spun că este o cacealma, că Rusia îşi antrenează musculatura, că este un război psihologic pentru a obţine mai multe de la Occident sau pentru împărţirea sferelor de influenţă, iar alţii sunt foarte îngrijoraţi.

 

 

Foarte mult s-a discutat despre NATO în ultimii ani şi s-a inoculat ideea inclusiv de către preşedintele Volodîmîr Zelenski, dar şi de cel din trecut, Petro Poroşenko, că doar NATO este o umbrelă care ar putea să ne protejeze. Oamenii ştiu însă că, în caz de război, nimeni n-o să ne ajute. Reacţia este următoarea: «Bine, ne oferă statele occidentale armament, dar noi va trebui să murim, pentru că lupta este a noastră. Nimeni n-o să bage armata în Ucraina să lupte cot la cot cu noi».

 

 

 

 

Pe de o parte, Rusia vrea să apropie Ucraina de Moscova, dar efectul este cumva invers. Până în 2014, când trupe speciale ruseşti au preluat controlul asupra celei mai mari părţi a peninsulei Crimeea, ucrainenii se considerau un popor post sovietic, unul ruso-ucrainean, însă ulterior s-a cimentat ideea că ucrainenii sunt diferiţi de Rusia, că vorbesc o limbă diferită şi în acest context s-a consolidat un val al naţionalismului. Cimentarea identităţii civice este un lucru bun pentru a scăpa de influenţa rusă, de conceptul lumii ruse care prezintă Ucraina, Belarus şi Rusia ca fiind un singur popor.

 

 

Noi nu putem vorbi de o panică generală în Ucraina. Este o îngrijorare în inima fiecăruia, dar nu au avut loc acţiuni emoţionante şi ilogice. În Ucraina, din 2014, se tot vorbeşte despre război. Purtătorii de cuvânt ai Armatei vin şi spun de trei ori pe zi ce se întâmplă în Donbas, regiunea din est, unde există un conflict armat din 2014, până când acest subiect a devenit, într-un fel, şi plictisitor, iar oamenii s-au obişnuit cu informaţii despre violenţa militară. Aşa se face că, atunci când oamenii aud de un eventual război, spun: «o trece şi asta cumva». Nu exclud că şi acesta este un joc al războiului hibrid al Rusiei, ca în povestea cu băiatul care s-a plâns că vin lupii şi-i mânca oile, dar nu veneau şi, atunci când au venit, nimeni nu l-a mai crezut.

 

 

Atitudinea românilor, care era negativă faţă de Rusia, s-a schimbat foarte mult după 2017, când s-au dat legi prin care au fost încălcate multe dintre drepturile minorităţilor, deci şi ale noastre. Înainte de 2017, românii erau foarte apropiaţi de Ucraina spunând că este un stat care va intra în UE şi, prin urmare, va fi mai aproape de România, dar mai ales datorită faptului că ne lăsa să vorbim limba noastră, să o folosim în administraţie, în şcoli.

După 2017, foarte mulţi români s-au simţit dezamăgiţi spunând că au vrut să trăiască într-o ţară ruptă de standardele sovietice. Aşa se face că a apărut un soi de indiferenţă şi, din această cauză, nu mai consideră confruntarea ruso-ucraineană ca fiind ceva de sufletul lor. Ei spun: «Rusia ne-a luat teritorii, Ucraina ne-a luat limba». Este o exagerare, dar gândiţi-vă ce poate face Rusia. Erau cândva asociaţii româneşti în Crimeea, iar acum nu mai este niciuna. Şi atunci când românii din Ucraina se plâng autorităţilor de la Kiev, li se răspunde: «Astea sunt teme care mai aşteaptă. Acum avem război». Legile date în 2017 restricţionează foarte mult drepturile minorităţilor. Spre exemplu, noi avem un post de radio online, „Radio Cernăuţi“ şi am vrut să obţinem licenţă, dar este practic imposibil. Conform noilor reglementări, în proporţie de 65% trebuie să difuzăm muzică ucraineană, iar în proporţie de 70 % să avem ştiri în limba ucraineană. Deci, nu poate fi lansat un radio într-o limbă a unei minorităţi. Autorităţile au vrut să lovească în posturile ruseşti care promovează politica de la Kremlin, dar, colateral, au de suferit şi minorităţile care îşi doresc astfel de proiecte.

 

 

Da, în general, dar foarte mult depinde de persoane. Avem o problemă la Odessa, unde românii se acolo se plâng de faptul că instituţia consulatului general se află la 200 de kilometri de comunitatea românească. Au cerut să fie mai aproape, dar nu s-a schimbat nimic.

 

 

În Ucraina sunt în jur de 400.000 de vorbitori de limba română, aşa este corect să ne exprimăm, însă mai mult de jumătate dintre ei se consideră moldoveni. Mulţi dintre ei nu consideră doar că sunt moldoveni, ci şi că vorbesc limba moldovenească. Avem şi manuale de limbă moldovenească şi şcoli cu predare în limba moldovenească, existau şi redacţii în limba moldovenească, ceea ce divizează într-un fel comunitatea românească. Noi nu putem să punem pe cineva să se considere român, dar moldoveneasca e o limbă care nu există. Şi din păcate, cu toate că Ucraina se depărtează de lumea rusă şi se apropie de lumea europeană şi standardele UE, nu a renunţat la acest concept moldovenesc, care este o prelungire a tot ceea ce au făcut Imperiul Rus şi Uniunea Sovietică pentru a diviza românitatea.

Când se întâlnesc diplomaţii români cu cei ucraineni, aceştia din urmă vorbesc de aproximativ 100.000 de români. Pentru restul, spun ei, se discută cu Chişinăul. Dar Chişinăul e prea mic comparativ cu Ucraina pentru a pune pe tapet astfel de discuţii.

 

 

Foarte mult se discută despre război. Cu cât mai mult se va discuta, cu atât mai mult războiul nu va fi iminent. Eu urmăresc posturile din Rusia, unde se relatează ce spune despre ei presa occidentală şi spun că nu este nimic adevărat, că Rusia nu vrea să atace şi că Ucraina e cea care va ataca Rusia.

 

 

Armata Ucrainei dispune de 250.000 de militari şi 400.000 de rezervişti. De la 1 ianuarie au fost create unităţi de apărare teritorială. Fiecare oraş mare îşi are o mică armată compusă din militari de rezervă şi militari. Aceştia vor fi primii care vor intra în luptă. Nu se poate ca 250.000 de militari să fie împrăştiaţi în toată ţara întrucât avem frontiere cu Belarus, cu Rusia, pe sute de kilometri, plus Marea Neagră. Nu este un punct unde poţi să-i concentrezi şi de aceea au fost create aceste unităţi de apărare teritorială. Potrivit sondajelor, o treime dintre bărbaţi au spus că vor lua arma în mână şi vor lupta.