O nouă cercetare publicată în revista Nature susține că Luna ar putea fi cu până la 180 de milioane de ani mai veche decât estimările anterioare. Studiul, realizat de cercetători din Statele Unite, Franța și Germania, propune o reevaluare a datelor din rocile lunare, punând sub semnul întrebării interpretările precedente privind formarea satelitului natural al Pământului.
Studiul, bazat pe analiza eșantioanelor de rocă aduse de misiunile Apollo și misiuni fără echipaj uman, oferă o nouă perspectivă asupra procesului de formare a Lunii. Până acum, oamenii de știință au considerat că suprafața Lunii s-a răcit în urmă cu 4,35 miliarde de ani, asociind acest moment cu formarea sa.
Însă echipa de cercetători, condusă de Francis Nimmo, Thorsten Kleine și Alessandro Morbidelli, a identificat în aceste eșantioane cristale de zircon mult mai vechi. Analiza acestora sugerează că Luna s-a format la scurt timp după o coliziune cosmică între Pământul tânăr și un corp ceresc de dimensiunea planetei Marte, cunoscut sub numele de Theia, în urmă cu aproximativ 4,5 miliarde de ani.
Conform cercetătorilor, după această coliziune, cantități uriașe de rocă incandescentă au fost aruncate în spațiu, formând ulterior Luna. În primii ani după formare, satelitul orbita foarte aproape de Pământ, pe o traiectorie eliptică. Forțele mareice puternice au provocat încălzirea rapidă a Lunii și eliberarea de magmă din interiorul său, ceea ce explică compoziția actuală a rocilor de pe suprafața sa.
Cercetătorii estimează acum că Luna are o vârstă cuprinsă între 4,43 miliarde și 4,53 miliarde de ani, o concluzie care se aliniază mai bine cu modelele dinamice de formare a planetelor din Sistemul Solar.
Descoperirile acestui studiu nu doar că oferă o nouă perspectivă asupra istoriei Lunii, dar contribuie și la înțelegerea proceselor complexe de formare a planetelor și sateliților în Sistemul Solar. Cercetările viitoare ar putea aprofunda aceste descoperiri, clarificând nu doar vârsta Lunii, ci și rolul coliziunilor cosmice în evoluția planetelor.
