Anul politic european debutează, de câteva decenii, cu două evenimente informale de interes global major. Primul este Forumul Economic Mondial de la Davos (Elveția), unde sunt analizate problemele și oportunitățile economice cu proiecție asupra viitorului. Cel de-al doilea este Conferința de Securitate de la München (Germania), dedicată dezbaterilor privind politicile de securitate internațională.
Deși sunt organizate de entități neguvernamentale, niciunul dintre aceste evenimente nu se desfășoară fără participarea șefilor de stat și de guvern, a reprezentanților mediului de afaceri și ai celui academic, de renume mondial. În timp, prezența la aceste reuniuni a devenit o veritabilă marcă de prestigiu pentru elitele politice globale. Expunerile susținute aici au căpătat statut de referință în conturarea politicilor globale, iar din substanța lor se prefigurează agenda internațională a dezvoltării economice și a securității, atât pentru anul în curs, cât și pentru orizonturi de timp ce pot ajunge până la decenii.
***
Astfel, la Conferința de Securitate de la München din 2007 au fost articulate, în plan discursiv, semnele care aveau să fie ulterior confirmate de realitate: sfârșitul perioadei post-Război Rece și intrarea omenirii într-un ciclu marcat de turbulențe tot mai grave și mai periculoase, generate de frustrări geopolitice majore. Discursul susținut atunci de Vladimir Putin, președintele Federației Ruse, a marcat ieșirea acestei țări de pe traiectoria dezvoltării democratice anunțate după prăbușirea imperiului sovietic și începutul confruntării sale deschise cu Occidentul.
Rusia își anunța, astfel, revenirea la reflexele imperiale caracteristice secolului XX: revendicarea unor zone de influență și reafirmarea statutului de mare putere. În plan practic, această orientare s-a concretizat prin războiul împotriva Georgiei din august 2008, a continuat cu anexarea Crimeii în 2014 și cu transformarea regiunilor estice ale Ucrainei, în același an, în focare ale unui conflict care avea să degenereze în războiul de agresiune declanșat deschis și la scară largă în februarie 2022.
Succesiunea acestor ieșiri brutale ale Rusiei din ordinea internațională a semnalat începutul procesului de erodare a sistemului global de valori instituit după 1945 de coaliția statelor învingătoare în cel de-Al Doilea Război Mondial. Au avut loc încălcări flagrante ale acordurilor internaționale privind suveranitatea și integritatea teritorială a statelor care au culminat cu invazia directă a Ucrainei și desfășurarea la scară largă acțiunilor de război pe teritoriul acestui stat european.
În paralel cu transformarea Europei de Est într-un focar de război extrem de periculos, Rusia a desfășurat un amplu război hibrid împotriva democrațiilor occidentale. Acesta s-a bazat pe două instrumente principale — sabotajul și propaganda — utilizate însă în registre diferite: acțiunile de sabotaj au fost promovate discret, pe filiere clandestine și diversioniste, în timp ce propaganda a fost exercitată deschis, prin dezvoltarea unor rețele media cu funcții dedublate, disimulate sub flamura sacrosanctă a libertății de exprimare și a pluralismului de idei.
Eficiența acestor mecanisme a fost amplificată de vulnerabilitățile statelor vizate, deja prinse în plasa unei dependențe profunde de resursele energetice rusești — o dependență construită în mod deliberat și preventiv — și reticente, multă vreme, să evalueze lucid adevărata dimensiune și riscurile acestor relații, concepute cu un evident scop de subordonare și sufocare.
***
În anii 2010–2020, această politică, finanțată generos, a dus la realizarea a două proiecte majore de destructurare a Occidentului, înțeles generic ca spațiul constituit de Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii. Primul a fost scoaterea Marii Britanii din componența Uniunii Europene, așa zisul Brexit. Cel de-al doilea — și, prin efectele sale, cel mai important și cu consecințe care au contat și vor continua să cântărească foarte mult în geostrategia globală — este contribuția, încă insuficient cercetată și evaluată, la aducerea, în două rânduri (2015 și 2019), a lui Donald Trump la Casa Albă.
Scindarea Uniunii Europene în 2019, prin desprinderea benevolă a Marii Britanii, s-a dovedit, în cele din urmă, de puțin folos pentru Rusia, întrucât Brexitul nu a modificat vectorii democratici și geostrategici ai Regatului Unit. Acest fapt a devenit evident odată cu invadarea Ucrainei în 2022, când poziția Londrei s-a aliniat ferm celei a Bruxellesului și a celorlalte capitale europene, sprijinind activ Ucraina și situându-se printre statele cu cea mai hotărâtă contribuție la consolidarea rezistenței europene în fața agresiunii ruse.
Ceea ce a câștigat însă Rusia prin susținerea subversivă a Brexitului a fost, mai degrabă, un succes de ordin moral și întărirea încrederii în propriile capacități de a fisura și submina Uniunea Europeană, demonstrată în cadrul acestui veritabil proiect-pilot. Kremlinul a arătat că poate exploata deopotrivă miopia politică a unor lideri și partide, disponibilitatea „idioților utili”, precum și coruperea punctuală a unor factori de influență, toate acestea fiind dublate de o propagandă bine calibrată și țintită, capabilă să creeze breșe în coeziunea UE. În acest context, manifestările antieuropene ale unor lideri politici din Ungaria, Slovacia și Cehia pot fi interpretate ca elemente ale aceluiași demers distructiv alimentat de Rusia. În cheia acestor protuberanțe malefice reușite de ea pe frontul european, Rusia lucrează să aducă la putere forțe radicale de dreapta ori extreme de stânga – toate de expresie naționalist-suveraniste cu discurs antieuropean – în mai multe țări din Europa.
***
Cel mai important câștig obținut de Rusia pe frontul invizibil al confruntării cu Occidentul s-a manifestat însă în „dosarul american”. Autoritățile judiciare de la Washington au clacat să ducă până la capăt investigațiile privind ingerințele rusești în campaniile electorale din 2015 și 2019. Procurorul special care a investigat interferența rusă în alegerile din Statele Unite, Robert Mueller, a murit chiar zilele trecute. Mueller a cercetat, a prezentat într-un raport de 448 de pagini dovezi clare a conexiunilor dintre serviciile rusești și alegerile americane. El a pus sub acuzare mai mulți componenți ai echipei lui Donald Trump care l-au asistat în campania din 2015. Unii dintre ei au și fost condamnați și au făcut ori mai fac pușcăria. Mueller a ezitat însă să-l trimită în fața juraților și pe Donald Trump – beneficiarul principal al „operațiunii speciale” ruse. Pe fundalul acestor alegații pertinente, Trump a pierdut alegerile din 2019 în fața lui Biden. Însă „împotmolirea” în proceduri a actului justițiar l-a ajutat să recupereze președinția în 2024. Revenirea în 2025 la Casa Albă Trump și-a pavat-o cu invocarea isterică a „vânătorii de vrăjitoare”, a replicilor repetate la fiecare pas că oricine îl critică – procurori, juriști, jurnaliști, instituții de presă – promovează falsuri.
Faptele arată însă că la Casa Albă a venit o administrație ajustată în mare măsură la comandamente geostrategice ale Rusiei. Încă fiind candidat la președinție, dar mai cu seamă în cel de-al doilea mandat, Trump a sistat mai întâi parțial, iar apoi și în totalitate trimiterea de ajutoare și echipament militar Ucrainei. În consecință, Rusia și-a putut impune inițiativa tactică pe frontul ucrainean în măsura în care a putut să o facă.
În anii din urmă, Mueller a fost ținta unor acuzații neîncetate — și nefondate — că ar fi condus o anchetă părtinitoare politic. Decizia extrem de improprie a lui Mueller de a lăsa ca raportul său de 448 de pagini a dosarului interferenței electorale rusești să vorbească de la sine, în loc să își explice pe larg concluziile în fața publicului american, a făcut ca rezultatele sale să fie bruiate de fluxul aproape constant de minciuni și teorii ale conspirației provenite de la Trump și acoliții săi.
La 21 martie 2026, după anunțul morții lui Robert Mueller, Donald Trump a scris pe platforma sa de social media: „Mă bucur că a murit. Nu mai poate face rău oamenilor nevinovați!”
***
La Conferința de la München din 2025, vicepreședintele J.D. Vance s-a prezentat cu misiunea exprimată fără echivocuri diplomatice de a fixa oficial ruptura ideologică de fond dintre noua administrație a Statelor Unite și Uniunea Europeană. Într-o intervenție care a stârnit controverse, acesta a susținut că principala amenințare la adresa ordinii mondiale nu ar fi Rusia — responsabilă de declanșarea războiului în Europa — ci chiar Uniunea Europeană însăși, prin eforturile sale de a contracara solidar agresiunea rusă și de a neutraliza ofensiva hibridă desfășurată pe întreg continentul. Astfel de acțiuni au fost catalogate de oficialul american drept tentative de restrângere a libertății de exprimare. Discursul a accentuat faliile din interiorul Occidentului, aliniindu-se, în mod evident, obiectivelor urmărite de Moscova. Un an mai târziu, în ianuarie și februarie 2026, la Forumul de la Davos și, ulterior, la Conferința de la München, președintele american Donald Trump și secretarul de stat Marko Rubio au reconfirmat aceeași direcție, marcată de divergențe ideologice profunde în relațiile dintre Casa Albă și statele membre ale Uniunii Europene.
***
La Davos și la Munchen anul acesta au fost prezente, cu doleanțele și durerile ei de cap, și primele persoane reprezentative ale forurilor de stat ale Republicii Moldova. Primul-ministru Alexandru Munteanu a căutat să prezinte Republica Moldova la Davos drept un spațiu aflat în proces de aderare la Uniunea Europeană care pe viitor ar putea fi de interes pentru investițiile de capital occidental.
La Munchen, președinta Maia Sandu a pus accentul pe problemele de securizare a acestui spațiu, fiind conștientă de faptul că investițiile de capital preferă zone marcate de stabilitate, sigure din toate punctele de vedere. Aflată deocamdată în afara Uniunii Europene și cu eforturi mult prea timide depuse în vederea aderării la structurile de securitate ale Alianței Nord-Atlantice, Republica Moldova este încă foarte departe de obiectivele de convergență europeană, trasate și promovate politic la cel mai înalt nivel. Asta deoarece probleme socio-politice de mare greutate, rămase nerezolvate decenii la rând, răzbat astăzi cu violență și gravitate în actualitatea cotidiană, amenințând parcursul european obținut cu atâta efort.
Chiar în intervalul dintre Forumul de la Davos și Conferința de la München, Republica Moldova a fost zguduită de incidentul de la Dereneu, unde două comunități ortodoxe au intrat în conflict. În aparență, disputa a avut un caracter religios, între Biserica Rusă – reprezentată de Mitropolia Moldovei – și Mitropolia Basarabiei, aflată sub jurisdicția Patriarhiei Române. În realitate însă, lucrurile sunt mai profunde. Presa autohtonă a analizat pe larg cazul, iar concluzia dominantă a fost că nu este vorba despre o simplă dispută de proprietate între două Mitropolii, ci despre o problemă de natură politică, ale cărei rădăcini se află în agresiunea și ocupația rusă îndelungată asupra acestui teritoriu. În acest context, pretențiile Bisericii Ruse asupra unor bunuri și proprietăți sunt contestabile, în condițiile în care acestea au fost, în esență, confiscate de la vechea Mitropolie a Moldovei, aflată în subordinea canonică a Bisericii Ortodoxe Române.
Ca stat care tinde să se integreze în spațiul național de vitalitate și în cel european de civilizație, Republica Moldova nu-și poate permite să evite în continuare soluționarea acestei probleme. Este necesară o intervenție fermă, bine documentată și promptă, pentru a o rezolva definitiv. Cu atât mai mult cu cât Biserica Rusă s-a poziționat explicit ca parte a războiului de agresiune al Kremlinului împotriva Ucrainei, acționând totodată ca instrument de propagare a ideologiei „lumii ruse” – agresive și sângeroase – ca factor de mobilizare acerbă în campanii împotriva obiectivului constituțional de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană.
Este de datoria statului în actuală lui formulă politică să facă în fel și cip ca, până la edițiile viitoare ale Forumului de la Davos și ale Conferinței de Securitate de la München, Republica Moldova să se prezinte cu această problemă gravă deja soluționată. Rezolvarea se va dovedi mult mai dificilă ca ieșirea din Comunitatea Statelor Independente – umbra sumbră a defunctei URSS – în care Republica Moldova a fost siluită timp de 35 de ani. Denunțarea actelor de constituire nu va fi suficientă în acest caz. Spre deosebire de structura suprastatală a CSI, Biserica rusă a făcut act de prezență aici timp de mai multe decenii. Adevărat că în ultimii ani ea s-a deconspirat în totalitate. A devenit evident că, în limbajul cotidian actual, termenul „pravoslavnic” și-a pierdut conotația strict confesională, el devenind sinonimul imperialismului războinic și agresiv.
O mare prăpastie se așterne între Davos-ul generic al civilizației europene, de care abia ne-am prins, și Dereneu-l simbolic al abisului imperial rusesc, din care nu suntem lăsați să ieșim. Vorba vine: ce vom alege (să facem), aceea vom culege.
Valeriu SAHARNEANU
