La începuturile independenţei noastre, atunci când ne debarasasem de un sistem politic şi de valori, dar încă nu aderasem la alt sistem politic şi de valori, eu am pus rămăşag cu cineva că Republica Moldova va fi prima dintre „republicile-surori” ex-sovietice care va simţi pe propria piele beneficiile ieşirii din lagărul bolşevic şi aderarea la o altă lume — mai bună, mai corectă, mai civilizată şi mai previzibilă. Adică, Republica Moldova cu eforturi minime şi cu foloase maxime avea, spre deosebire de alte componente ale URSS, posibilitatea de a pune punct trecutului şi de merge sigur pe o cale nouă, mai bună şi mai civilizată, în primul rând pentru oamenii simpli (fiindcă acei cu pâinea şi cuţitul în mână au huzurit întotdeauna, indiferent de cine se afla la putere şi cum se numea regimul). Argumentele mele păreau atunci rezonabile — pământul bogat, oamenii harnici, aşezarea geografică foarte bună din punct de vedere strategic şi, nu în ultimul rând, posibila aliniere la adevăratele valori europene. Mă gândeam (dar cu timpul am înţeles că au fost doar nişte iluzii deşarte, fără acoperire morală şi de altă natură) că, spre deosebire de alte ex-republici sovietice, care mai mereu, în istoria lor, au fost sub călcâiul ursului, noi aveam la cine să ne aliniem şi să ne raliem, dar… totul s-a dovedit a fi altfel decât era logic să se întâmple. Cu părere de rău, Republica Moldova a fost, cu certitudine, cea mai inconsecventă din toate cele „15 surori vitrege” şi mai continuă şi acum să creadă că rolul de cenuşăreasă i se potriveşte cel mai bine. De la proclamarea independenţei au trecut mult peste 20 de ani, iar noi, deşi parcă ne-am raliat la nişte valori şi ne-am declarat intenţiile de a schimba trecutul sumbru pe un viitor luminos (oricât de patetice ar părea aceste cuvinte), rămânem în bătaia vântului şi continuăm să ne batem cu capul când de un perete, când de altul, continuăm să ne complăcem în rolul, pardon, de viţel care suge de la două vaci, rămânem în rolul de ostatici ai unor regimuri politice odioase. Adică, de jure parcă ne-am decis încotro şi cu cine mergem, iar de facto continuăm să batem cu capul de pereţi, să balansăm între cele două poluri, continuăm să facem ochi dulci şi să luăm bani de la unii, dar să ne supunem orbeşte altora, continuăm să scuipăm în acel care mereu ne întinde o mână de ajutor şi să pupăm mâna (şi nu doar mâna!) celui care ne bate pe unde ne prinde. Şi precum o astfel de „curvărie politică”, vorba regretatei LIdia Istrati, nu poate continua veşnic, vine o zi când trebuie să te decizi încotro, cum, cu cine şi de ce mergi, fiindcă „una dintre vaci” nu mai doreşte să fie „mulsă” la nesfărşit. Cu părere de rău însă, după atâta amar de vreme Republica Moldova continuă să se complacă în rolul de „viţel alintat” căruia tot şi toate i se permite, fiindcă, vedeţi Dumneavoastră, şi aşa este bătut de soartă (???). Şi dacă nu a venit încă ziua când Uniunea Europeană nu ne-a trântit uşa în nas pentru politica duplicitară şi pentru cochetarea şi cu dracu şi cu tat’su în multe cazuri şi dacă partenerii europeni se fac a nu vedea comportamentul nostru mai mult decât haotic şi bădărănesc în momente când ar trebuie să fim tranşanţi, nu înseamnă că cineva acolo, sus, nu vede ce se întâmplă şi la momentul oportun, poate atunci când ne va fi mai bine, nu ne va da cu bâta în cap. În această ordine de idei nu zic, Doamne fereşte, că degeaba fac valuri în lighean şi că lucrurile sunt atât de simple încât nu avem motive plauzibile de a rămâne în continuare în bătaia vântului, dar situaţia nici nu este atât de complicată încât să ne batem cu capul când de un perete, când de altul. Or, suntem noi frumoşi şi deştepţi, fără îndoială, dar nu întra-atâta încât să fim comparaţi cu viţelul care-şi poate permite luxul de a suge de la două vaci. Am zis şi cu alte ocazii că s-ar putea (acum mai mult ca altă dată) ca vaca (UE) să ne dea un picior încât să ne sară toţi dinţii (de lapte). Şi atunci mă întreb şi vă întreb: face oare să ne purtăm bădărăneşte cu acei care ne vor binele şi să ne întindem ca râma în faţa celor care niciodată nu ne-au tratat de la egal la egal şi care ne-au tot bătut pe unde ne-au prins, fiindcă am îndrăznit să avem o altă părere şi să ne construim viitorul după alte calapoade decât vecinul urs (cu care măcar nici nu avem graniţă comună!) de la răsărit? Pe de altă parte, veţi zice că această comparaţie nu ţine şi că nu poate un ţânţar să dicteze unui urs, dar niţică onoare şi demnitate nu strică nimănui.
În fine, ca şi oricare altă ţară de pe acest pământ, şi Republica Moldova are tot dreptul să se considere un şurubaş important, un mecanism fără de care chiar şi cea mai perfectă maşină nu poate funcţiona normal, dar… şi mai important este ca şi alţii, care sunt mai mult decât şurubaşe, să înţeleagă că în această lume mare şi nebună orice mărunţiş contează. Cu părere de rău însă, multă lume consideră altfel şi crede că ursul şi ţânţarul nu pot convieţui în pace sub acelaşi acoperiş.
