În acest an familia Cucereavîi aniversează 55 ani de la căsătorie
Au făcut cunoştinţă acum 60 de ani. Ea era studentă la şcoala medicală din Soroca, iar el elev în clasa a X-a la şcoala nr.1 din oraş. Se vedeau la dansurile care se făceau odinioară pe teritoriul şcolii medicale. S-au revăzut în Kazahstan, când au mers timp de doi ani la desţelenit stepele, şi acolo mai schimbau câte o vorbă. Apoi s-au întâlnit la Institutul de Medicină din Chişinău şi nu s-au mai despărţit de atunci. Vrem să vă facem cunoscută această poveste de dragoste, mai ales că suntem în preajma celor două sărbători laice (una împrumutată şi alta moştenită) — “Ziua îndrăgostiţilor” şi “Dragobete”, marcate la noi pe 14 şi 24 februarie.
De cum a fost admis la institutul de medicină, părinţii lui Alexandru Cucereavîi îi tot dădeau aluzii că în ultimul an ar fi bine să-şi caute o fată şi să se aşeze la casa lui. Zis şi făcut. „Şi eu mi-am găsit-o pe aceea pe care o ştiam de mai înainte, mai ales că mi-a plăcut. Ea tare mai învăţa, era mereu prin auditoriu şi grupa ei era în jurul ei. Ea iubea să povestească, ca şi acum. Şi când mă pregăteam de examene, părinţii îmi spuneau: e vremea să-ţi găseşti soţie, iată noi ne gătim de nuntă”. Într-o zi de decembrie a anului 1960 s-au reîntâlnit pe stradă, el şi-a luat inima în dinţi şi i-a propus să formeze un cuplu. „Şi m-am uitat eu atunci, cât o să rămânem doar cunoscuţi, şi-i zic: noi ne cunoaştem, nu vrei să prietenim mai aproape şi să ne căsătorim? Ea-mi spune, bine, hai, dar mergi cu mine de Anul Nou cu grupa mea. Am zis că merg, am fost atunci cu ea şi grupa ei m-a primit bine şi am petrecut. După aceea am început să ne întâlnim, să ne ducem la filme. Pe 16 martie ne-am dus să dăm cerere la starea civilă din Chişinău, apoi am mers la lac, era acolo un restaurant şi am luat câte o bere. Peste o lună împreună cu colectivul ei şi al meu am mers la starea civilă după documente”, deapănă firul amintirilor soţul. Peste vreo două săptămâni de la căsătoria civilă au venit acasă, au vorbit cu părinţii şi au stabilit data nunţii. „Nunta am făcut-o toamna, la 5 octombrie, în satul Redi-Cereşnovăţ, continuă amintirile doamna Polina. La noi de la început a fost format un nucleu de familie adevărată, care pe urmă a dat roadele ei. Între noi a fost şi este o dragoste curată. Noi ne-am unit fără interes de avuţie, ci pentru a forma o familie care să fie unită cu dragoste. Noi am fost foarte sinceri unul cu altul, întotdeauna ne-am iertat ceea ce am putut să iert eu şi ce a putut să ierte el. Eu nu cred că sunt familii care niciodată nu au conflicte, întotdeauna în familie este plus şi minus, iar asta este foarte bine. El a terminat institutul în 1961 şi a început a lucra la Bădiceni, iar eu un an încă am învăţat. Venea în toată sâmbăta la mine la Chişinău. Îi era dor. Apoi m-am dus şi eu după el”.
Alexandru Cucereavîi s-a născut în satul Redi-Cereşnovăţ la 25 iulie 1934, fiind primul dintre cei 8 copii ai familiei. Bunelul i-a fost medic şi tatăl la fel. „Tata a învăţat medicina la Iaşi şi după aceasta a lucrat medic mai mulţi ani la Galaţi”, povesteşte bărbatul. Doamna Polina s-a născut la 27 mai 1938 la fel într-o familie numeroasă din satul Vasilcău, fiind mezina din cei 16 copii. Tatăl ei a fost printre veteranii primei conflagraţii mondiale din 1914-1918. „Tatăl meu a luptat în armata română în Primul Război Mondial”, spune cu mândrie femeia.
La început, ca şi peste ani, au împărţit timpul între medicină, căreia i s-au dedat întru totul, şi viaţa de familie, mai ales că erau mereu împreună. Când locuiau la Bădiceni, li s-a născut prima fiică, Svetlana. „Atunci m-au trimis să deschid spitalul la Bădiceni, la început au fost 50 de paturi, apoi 66. În 1969 m-au trecut în oraşul Soroca ca şef de secţie la terapie”, zice Alexandru Cucereavîi.
La Soroca au locuit o perioadă într-o căsuţă în Bujărăuca, după care şi-au construit propria casă. Între timp a mai apărut un copil în familie, fiica Angela. „Eu întotdeauna l-am preţuit, el a fost foarte corect la serviciu, şi-a iubit lucrul lui şi eu mi-am iubit lucrul meu. Noi am lucrat toată viaţa împreună. El cunoştea bine o linie în terapie, iar eu alta, căci terapia este complexă. Dacă el avea nevoie de mine mă întreba, Polea, uită-te la electrocardiograma asta, ce pricepi tu, iar dacă eu întâlneam vreun caz care poate îmi era greu în diagnostică, îl luam cu mine la consultaţie”. Le-a plăcut să se dezmierde unul pe altul, aşa că nu prea ieşeau din „Săşunica” şi „Policica”, indiferent dacă erau acasă sau în public. „Eu îi spun ei puişor ori floricică, fiindcă ea este născută în luna mai şi-i spun floricica mea de mai. Ea mi-a fost dragă de la început şi acum nu pot fără dânsa. O iubesc pe soţie, dar şi pe fetiţele mele le-am iubit şi le iubesc, sunt floricelele mele”, mărturiseşte fericit domnul Alexandru. „Noi împreună mergeam la lucru şi veneam de la lucru de mânuţă, continuă Polina Cucereavîi. Eu ştiam că trebuie să hrănesc familia, când veneam de la lucru făceam repede ceva de mâncare, iar el ştia că trebuie să încălzească în casă. Dacă de la început este pusă temelia de dragoste în familie, mai departe ea se întăreşte cu momente care unesc dragostea, dar nu o despart”. „Contează mult şi rădăcinile familiilor noastre, cum am văzut la părinţi dragostea, făceam şi noi aşa, contează temelia”, îşi completează bărbatul soţia.
Polina Cucereavîi: “Unii întreabă: cine conduce familia? Eu socot că amândoi conduc familia. Se zice că unul e capul şi altu-i gâtul, da şi totul este un corp, o minte. Mintea mea şi mintea lui trebuie să se unească cu un ţel anumit”.
Dinastia de medici Cucereavîi nu s-a oprit la ei. Astfel Polina şi Alexandru le-au insuflat dragostea faţă de medicină şi celor două fiice, Svetlana şi Angela, care au transmis şi ele ștafeta mai departe. „Fetele noastre sunt medici şi toţi trei nepoţi ai noştri sunt medici. Unul lucrează la Chişinău la Institut şi la o clinică privată, altul în România, la Cluj, şi al treilea stomatolog la Chişinău”, spune cu mândrie doamna Polina. Deşi ne-am propus să discutăm despre povestea lor de dragoste, familia Cucereavîi a ţinut să-mi spună şi ce cred ei despre medicina din ziua de astăzi. „Medicul de familie trăieşte în Soroca, dar lucrează în sat. Dar boala nu cată că-i zi sau noapte, şi cum facem în acest caz?”, se întreabă fostul medic terapeut. Soţia sa îşi aminteşte cu nostalgie de timpurile când Nicolae Testemiţanu era ministrul Sănătăţii. „Nicolae Testemiţanu a adus doctorul lângă om, ceea ce nu este acum. Acum medicina s-a dispersat şi omul de la ţară este derutat, nu ştie unde să se adreseze. În sate erau atunci spitale, baza în medicină era pusă bine. Un medic în sat ajuta şi cei 150 de copii care se năşteau în acelaşi sat până la un an, ajuta moaşa şi pacientul era întâi acolo ajutat. Noi, când am lucrat la Bădiceni, am avut laboratorul nostru şi cabinet Roentgen. Ministrul spunea: luaţi-vă ce doriţi, cumpăraţi, noi vă dăm bani, şi era interesul cela de lucru. Eu nu vreau să critic, dar acum medicina este pe programare. Eu am lucrat atâţia ani cu soţul în domeniu şi nu pricep, cum poate fi programarea în medicină. Omul se duce la medic când îl doare şi are nevoie de medicul cela. Dacă are nevoie acum, programarea poate fi peste o săptămână. Un cardiolog renumit din fosta Uniune Sovietică, Ciazov, se întreba recent într-o revistă specializată, de ce acum avem mortalitatea mai mare decât odinioară. El are în vedere cazurile de hipertensiune, infarct, ictus cerebral, de ce? Doar noi avem atâţia medici acum, atâtea institute, avem atâtea tehnologii. Tot el indică pricinile: unu — că folosim prea multe medicamente, mii şi mii de medicamente se dau pe aceeaşi boală, doar cu diferite denumiri. În afară de asta, mii şi mii de investigaţii instrumentale. Şi toată informaţia aceasta pe care o are medicul el nu o poate mistui şi sintetiza, nu reuşeşte. Cu ce se ocupă un doctor acum? Cu hârţoaga. Intraţi la oricare, el nu are timp când să vadă bolnavul de la şi până la. El nu se uită la bolnav de la uşă, cum noi puneam diagnoza. De la uşă noi urmăream cum este respiraţia, faţa, mânuţele şi picioarele sunt aşa sau aşa, vedeam cum el merge. Acum doctorul scrie, scrie, scrie şi la urmă întreabă, da cum este familia matale. Analizele sunt aşa, bune sau rele, radiografia roentgen aşa. Îmi spunea cândva o profesoară, șefa Institutului de Cardio-reumatologie de la Moscova: medicul nu trebuie să se ocupe de scris, ci de pacient”. Dar să revenim la dragoste…
Alexandru Cucereavîi: „Eu am avut foarte mulţi prieteni, dar la beţie, petreceri şi case de jocuri nu am fost niciodată. După lucru veneam acasă, fiindcă mă aştepta soţia şi fetiţele mele, aşa de frumuşele şi bunişoare. Erau deja mărişoare, de vreo 3-4 ani, iar eu iubeam să le duc în braţe”.
Cele mai frumoase momente în familia Cucereavîi au fost naşterea celor două fetiţe, a nepoţilor şi a strănepotului. „Pentru asta noi am trăit, pentru copii. Ne-am dorit mult să avem şi casa noastră, cuibul nostru de nebunii. Şi am făcut noi cuibul acesta, dar am avut foarte mari neplăceri după aceasta. Iar cele mai grele momente au fost când casa a fost luată la stat. Aici a fost un conflict între nedreptate şi dreptate. Dar noi nu ne-am pierdut, ci mai tare ne-am unit. Eu îi spuneam soţului că suntem medici, avem cunoştinţe, diplome, aşa că oriunde ne-om duce acestea o să ne salveze”. Astăzi casa de la intrarea în oraş, care pe timpuri a fost jinduită de alţii, le este loc de odihnă, de muncă şi relaxare. Au o gospodărie ca la carte: ţin păsări, au grijă de grădină şi de copacii care-i bucură toamna cu mere şi prune. El s-a pensionat acum doi ani, iar ea activează şi astăzi la Centrul Medicilor de Familie. Şi dacă în tinereţe plecau pe la sanatoriu, apoi acum au înţeles că aer mai curat decât la balconul casei aşezate între Nistru şi pădure nu este.
Când privesc în urmă, nu le este ruşine, fiindcă nu şi-au trăit viaţa în zadar. „Eu am avut foarte mulţi prieteni, dar la beţie, petreceri şi case de jocuri nu am fost niciodată. După lucru veneam acasă, fiindcă mă aştepta soţia şi fetiţele mele, aşa de frumuşele şi bunişoare. Erau deja mărişoare, de vreo 3-4 ani, iar eu iubeam să le duc în braţe. Angelica îi seamănă ei la tot şi la vorbă, iar Svetulea mie”. „Şi după caractere ne asemănăm tot aşa, Svetuţa este mai timidă şi tăcută, dar Angelica ca şi mine, şi cu vorba, şi cu treaba repede, repede, adaugă doamna Polina. Să ştiţi că lui îi place totul ce gătesc eu, dar cel mai tare răciturile, aşa că am învăţat să le fac bune. Când el era bolnăvior la spital, eu dormeam la căpătâiul lui, o zi nu l-am lăsat. Şi eu când eram bolnavă tot aşa. Unii întreabă: cine conduce familia? Eu socot că amândoi conduc familia. Se zice că unul e capul şi altu-i gâtul, da şi totul este un corp, o minte. Mintea mea şi mintea lui trebuie să se unească cu un ţel anumit. Eu socot că noi am trăit frumos, poate nu putem exprima prin cuvinte, dar la noi dragostea a fost şi este naturală”. Multe ar mai avea a-mi mai spune Polina şi Alexandru Cucereavîi, aşa că ne-am înţeles că vom continua discuţia la aniversarea celor 75 de ani de la căsătorie. Acum au “abia” 55 de ani, iar până atunci credem că vor mai căpăta experienţă…
