Luna august la moldoveni mereu a fost una de foc, iar pentru a justifica această axiomă este de-ajuns să facem o mică incursiune în istoria celor 25 de ani de independenţă. Din lipsă de spaţiu însă, dar şi din dorinţa de a ne proteja „moralul” şi de a nu pune sare pe rană, eu nu voi face acest lucru. Mai cu seamă că acest august este unul neaşteptat de liniştit şi paşnic şi dacă nu era tărăboiul stârnit în cazul cu primarul Ilan Shor (care, la insistenţa locuitorilor oraşului Orhei, dar nu în baza unor probe concludente şi palpabile, a fost plasat în arest la domiciliu) puteam spune că ultima lună a verii este una fără istoric. Ce-i drept, mai este mult până în septembrie, dar nu cred că eu cu Dumneavoastră putem fi martorii unor răsturnări spectaculoase de situaţii (mai degrabă trebuie să ne aşteptăm la nişte manifestaţii consolidatoare, dat fiind faptul că sfârşitul acestei luni este cel mai bogat în evenimente şi sărbători cu o greutate sentimentală aparte), şi totuşi… Am impresia că această linişte este amăgitoare şi că suntem cu toţii în ajunul unei adevărate furtuni.
Fără îndoială, temperatura în societate va creşte direct proporţional cu apropierea datei alegerilor prezidenţiale din octombrie, chiar dacă partidele politice parcă au luat apă în gură. Sincer vorbind, îmi vine greu să apreciez comportamentul mai mult decât apatic şi mioritic al eventualilor concurenţi electorali şi lipsa de ambiţie şi spirit bătăios (atât de prezent în alte dăţi!) a eventualilor pretendenţi la primul fotoliu din stat (cel puţin la nivel declarativ) şi de aici îmi vin în minte două concluzii: una — funcţia de preşedinte este mai puţin atractivă decât altele (cea de premier, de exemplu) şi doi — clasa noastră politică ne pregăteşte nişte surprize de la care am putea cădea cu toţii pe spate. Pe de altă parte, unele forţe au imitat un fel de activitate (vezi decizia PPPDA, PAS şi PLDM de a merge în alegeri cu un candidat comun), dar formalitatea şi mai cu seamă lipsa de transparenţă în ceea ce priveşte „dialogul între muţi şi surzi” ne-a mai convins încă o dată de ceea ce ştim bine — fiecare lider de partid are interesul său, iar vorbele despre interesul comun nu-i altceva decât poveşti de adormit electoratul. Ca să nu zic că unii din ei se îmbată cu apă de ploaie şi chiar cred că electoratul poate fi manipulat la nesfărşit. Adică, în ultima perioadă liderii politici nu ne-au mirat cu nimic, lăsându-se să se înţeleagă că „una este să vrei şi alta este să poţi”, iar unicul care ne-a mai băgat o doză de intrigă a fost acelaşi Renato Usatîi, care, după ce a declarat că este gata să susţină la alegeri candidatura Irinei Vlah sau a lui Igor Dodon (în caz dacă trece în turul doi candidatul actualei guvernări în detrimentul Maiei Sandu sau a lui Andrei Năstase) acum ne promite (dar nu înainte de a afla cine este candidatul Partidului Democrat) un candidat-surpriză. Or, dacă surpriză înseamnă chemarea oamenilor la proteste (fără motive palpabile) numai surpriză nu se numeşte.
Una din veşti care trebuia să rupă gura târgului (lucru care însă nu s-a întâmplat) a fost cea cu privire la anularea deciziei cu privire la alegerea preşedintelui cu votul cetăţenilor şi votarea lui de către parlamentari. Nu ştiu cât adevăr conţine acest zvon, dar ştiu că mereu am avut parte de persoane care au făcut o profesie din astfel de preziceri de-a dreptul draconice. Aş putea, bineînţeles, să greşesc, dar nu cred că actuala guvernare este într-atât de iresponsabilă şi într-atât de obraznică, încât să-şi taie creanga de sub propriile picioare şi să dea cu piciorul în abia (re)înfiripata colaborare cu organismele internaţionale. A renunţa la ceea ce s-a promis oamenilor — alegerea preşedintelui de către întreg poporul (a fost sau nu corectă decizia Curţii Constituţionale acum contează mai puţin) înseamnă nu doar pierderea a orice fel de injecţii financiare promise după atâta amar de vreme, dar şi izolarea Republicii Moldova pe toate planurile. Probabil, acest zvon este legat şi de faptul că guvernarea (cu excepţia lui Mihai Ghimpu care, în actuala conjunctură, chiar nu mai contează) a luat o pauză prea mare şi nu zice nimic despre eventualul candidat la funcţia de preşedinte. De altfel, luna septembrie, când candidaţii vor purcede la colectarea de semnături, vor fi puse toate punctele pe „i” şi vom vedea cine şi ce planuri are, cine şi ce planuri urzeşte. Deşi…şi acum este clar că unii acţionează după principiul „cu cât mai rău, cu atât mai bine”.
Şi încă ceva. De curând premierul Pavel Filip a ieşit cu un Apel la consolidarea întregii societăţi în sprijinul proiectului de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Unii din comentatori s-au grăbit să critice şi să ia în derâdere această chemare, fapt cu care eu nu pot fi de acord. Or, în pofida unor realităţi de care nu poţi fugi oricât de mult ţi-ai dori acest lucru, trebuie să recunoaştem două chestiuni foarte importante: primul — indiferent de orice circumstanţe, Pavel Filip, bun sau rău, este premierul nostru, este o persoană cu care colaborează puternicii acestei lumi (şi în urma acestei colaborări avem de câştigat sau de pierdut fiecare dintre noi) şi al doilea — în acest apel am regăsit ideea de integrare europeană la care am râvnit şi voi râvni întotdeauna. Nu ştiu cât de sincer este acest Apel (ştiu, însă, cât de „sinceri” au fost alţii, dinaintea lui Pavel Filip, care vorbeau una şi făceau alta), dar nu vreau să fiu ca Toma Necredinciosul. Adică, prefer să mai fiu încă o dată măgulit sau amăgit, decât să pun batista pe ţambal. În aşteptarea unor vremuri mai bune…
