Bechir: călugăr sau haiduc?

Declar din capul locului că prin cele scrise mai jos nu doresc să multiplic numărul și așa destul de mare de mituri și legende ce însoțesc nu prea numeroasele noastre puncte de atracție turistică. Ele, legendele, vin să înlocuiască, într-un fel, lipsa unor documente, unor surse de informare plauzibile ce le-ar scoate cumva din starea actuală de suspensie și incertitudine în lipsa unui „buletin de identitate”. Cât timp acest „buletin” se lasă așteptat, au dreptul la viață diferite ipoteze, unele mai romantice, altele chiar năstrușnice.

Privite în acest context, peștera, podul și râpa lui Bechir nu sunt lipsite de asemenea „zestre”. Două variante țin capul listei. Din prima ar reieși că peștera, ținând întâietatea în ierarhia valorilor istorice, ar fi biserica unei mănăstiri rupestre de mici dimensiuni datând din sec. IX-XI d. H. Fenomenul a fost destul de răspândit atât prin zonele noastre, cât și într-un cerc geografic mai larg, amintind aici doar de mănăstirea Pecersc din Kiev, în albia Niprului, ce și-a început activitatea cam în aceeași perioadă (sec. XI), dar cu o amploare incomparabil mai mare. Biserica ortodoxă, cuprinsă într-un proces dureros de constituire, nu satisfăcea toată lumea întru credință prin hotărârile ei. Pe de altă parte, implicarea directă a statului în problemele de religie, cu lupta pentru putere, intrigi, diverse interese personale ale diferitor protagoniști, tulbura și mai mult mediul în care se derulau aceste fenomene odată cu proclamarea la Constantinopol a creștinismului ca religie de stat. Mai mult ca atât, timp de aproximativ o sută de ani, începând cu mijlocul sec. al IX-lea, s-a trecut printr-o perioadă foarte controversată de negare, respingere și distrugere a icoanelor, fapt ce i-a făcut pe mulți slujitori ai cultului să-și facă din credință bagaj și să pornească în lumea largă, răspunzând chemării lor de a-L sluji pe Dumnezeu după propriile convingeri. Alegeau locurile izolate, puțin populate, dar propice unui trai fără pretenții, unde dobândirea hranei zilnice să nu le fure mult din timpul dedicat Domnului. Astfel preferau albiile râurilor, surse sigure de apă și pește, dar și loc de refugiu și trai în peșterile din mal acolo unde natura le oferea așa cadou, ca în cazul de la Kiev. Unde natura era „mai zgârcită în oferte”, ca la Soroca, de exemplu, printr-o jertfă și efort suplimentar își săpau în roca moale a malului chilii și spații pentru rugăciuni, adică bisericuțe. Alegerea unui loc greu accesibil pentru lăcaș este la fel explicabilă într-o lume tulbure (mereu), iar bunăvoința fiind eternă corigentă. Intrarea în această peșteră lucrată de mâna omului se vede foarte bine de pe serpentina drumului ce coboară spre oraș, încât nu-i un lucru de mirare că despre ea au scris mai mulți autori din timpuri diferite, fiecare înarmat cu cunoștințele și instrumentele de cercetare ale timpului său: A. Zașciuk, Zamfir Arbore, V. Curdinovschi. Dintre autorii contemporani merită o deosebită atenție materialul dlui Vlad Ghimpu intitulat „Mănăstirea rupestră de la „Peștera lui Bechir” din Soroca” publicat în Anuarul Muzeului Național de Istorie a Moldovei TYRAGEȚIA, anuar VI-VII anii 1996-1997. Dumnealui, cercetător științific coordonator al Muzeului, este foarte convingător și generos cu noi, căci demonstrează cu argumentele în mână că am moștenit nu „o gaură în deal”, ci un monument istoric de certă valoare ce merită a fi studiat în continuare și, mai ales, protejat. Ca un prim pas în acest sens, probabil, ar fi benefică o mai largă propagare în plan local a informației despre vechimea și importanța monumentului în cauză. Poate, cu ajutorul OdN și consimțământul autorului, să încercăm a prelua materialul dlui V. Ghimpu, nu prea mare ca volum, din Anuarul Muzeului Național de Istorie, deși, cum în ultimul timp toate sunt privite prin ochelarii banului, poate fi și această tentativă una sortită eșecului. Faptul că este vorba despre o biserică, fie și fostă, veche, profanată, dar biserică totuși, ar impune oarecare reținere în a-și „imortaliza” numele cu inscripții de genul „Здесь был Вася” pentru diferiți escalatori și amatori de senzații tari ocazionali ajunși prin preajmă. Cel puțin statistic, cam 90% se declară credincioși și poate genetic se mai activează vreo frână interioară. Când varianta haiducului Bechir, posibil mai romantică, dar cu un pronunțat iz de petrecere și „guleai”, precum și alte fapte mai puțin creștine vor trece în plan secund, va prevala și se va înrădăcina firesc o atitudine mai pioasă față de un obiect de cult pătimit.

Acest nume „lipicios” — Bechir — ce s-a atașat atât de trainic nu doar de peșteră, dar și de râpă, pod, deal, este unul străin locului. DEX-ul ne dă varianta„becher” — burlac, holtei, necăsătorit, de origine turcă, adică calificative ce se pot atribui unui călugăr (veritabil). Turcii, devenind stăpâni pe aici de prin secolul al XV-lea și-au impus prin teritoriile controlate și mulți termeni din propria limbă. Stăpânitori de haremuri, ei au redat poate după propria înțelegere esența unui călugăr: omul fără harem, adică becher, burlac, care a lăsat în urma sa un semn atât de distinct. Puțin modificat, schimonosit (din becher în bechir), termenul s-ar fi putut „naturaliza”, înrădăcinat în topica locului. Analogii avem destule în terminologia religioasă venită din limba slavă veche sau rusă, ceva mai târziu, limbi în care se făceau slujbele prin bisericile noastre până relativ nu demult și la fel de neînțelese ca și cea turcă: „Vovidenia” — Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, „Blagoveștenia” — Buna Vestire, „Ispasul” — Înălțarea Domnului și altele, lista poate fi prelungită. Localnicii preluau termenii „după ureche”, după auz și era lesne de a le „stâlci”, necunoscând limba.

Cele scrise mai sus nu pretind „o mantie științifică”, ar fi ca o insultă involuntară în adresa cercetătorilor serioși ce-și dedică viața acestei pasiuni, deși uneori istoria „mai glumește”, plasând răspunsuri în locuri mai puțin așteptate. Materialul dlui V. Ghimpu scoate pe o pistă moartă varianta „haiducului Bechir”, cel puțin pentru mine, or este greu de crezut că un haiduc — om certat cu legea și căutat de toată lumea — își sapă aproape în văzul tuturor o „garsonieră” pentru a se odihni confortabil în pauza dintre două „fapte eroice”. În schimb ne convinge că avem în preajma noastră un monument de patrimoniu cu mult mai vechi, pe care trebuie să avem inteligența de a-l păstra și a-i valorifica potențialul.

Victor ZAGAEVSCHI