Puține sate își mai cunosc astăzi începuturile. Alexandru cel Bun este unul dintre ele. Istoria satului începe cu o familie – familia Lopatețchii. Despre ei ne-a vorbit cu emoție doamna Raisa, locuitoare a satului și păstrătoare a amintirilor vechi.
Ne-a condus printre terenurile odinioară lucrate de aceștia, ne-a arătat casa unde au trăit și ne-a spus povestea lui Gheorghe Lopatețchii, primul om care a pășit aici și primul care a fost îngropat în cimitirul satului. Om respectat, cunoscut de toți, ajutător pentru mulți, Gheorghe a venit ca venetic, cu cinci copii, dar a pus rădăcini adânci. Iar visul doamnei Raisa este ca această istorie să nu se piardă, ci să fie așternută pe hârtie, ca o filă de început a satului.
Se spune că era anul 1923, o toamnă lungă și blândă. Câmpurile erau întinse și pustii, iar vântul adia printre tufe și ierburi înalte. Pe o căruță încărcată cu câteva lăzi, saci și unelte, Gheorghe Lopatețchii, soția lui și cei cinci copii se apropiau de pământul ce avea să devină noua lor casă. Erau străini aici, dar ochii bărbatului priveau hotărât spre locul unde avea să ridice gospodăria.
A cumpărat câteva hectare. A sădit plopi și salcâmi boierești, pe care îi vedeau de departe călătorii ce treceau pe drum. În curând, pe teren s-a ridicat o casă simplă, dar trainică, unde cei mici creșteau printre grădini, rânduri de porumb și miros de pământ proaspăt lucrat.
Gheorghe era de origine ucraineană și lucra în ocolul silvic, cu funcție de răspundere – „obeșic” cum se spunea atunci în partea de nord. Copiii lui – Alexandra, Petru, Eugenia, Iustina și Tudosia – au crescut odată cu satul. Alexandra, cea mai mare, îl ajuta la muncă și era stâlpul mamei în gospodărie. Petru, născut în 1918, avea să plece mai târziu pe front. Eugenia, cu zâmbet cald, s-a măritat la Volovița. Iustina, micuță și liniștită, era cu credința în suflet, iar mezina Tudosia era vioaie și cu ochii mereu scăpărând de curiozitate.
În anii ’30, satul începea să prindă viață. Plopii lui Gheorghe se înălțau, salcâmii răspândeau miros dulce în verile toride. Oamenii vorbeau cu respect despre noul venit. „E om de cuvânt, te ajută când ai nevoie”, spuneau.
Dar în 1931, la doar 51 de ani, Gheorghe moare. Este primul om îngropat în cimitirul satului. Moartea lui lasă un gol imens. Soția, mai tânără cu 11 ani, rămâne singură cu cinci copii. Fiecare primește câte o bucată de pământ, dar vremurile erau grele. Curând, colhozul ia tot.
Anii trec. Petru se întoarce de pe front și se însoară târziu, având un fiu pe nume Mihail, stabilit la Florești. Eugenia moare tânără, lăsând două fete în grija bunicii – Elena, care ajunge asistentă medicală, și Rodica, care se mărită târziu cu un bărbat din Stoicani, înalt de peste doi metri, dar sfârșește prin divorț. Iustina își urmează drumul la mănăstire și se întoarce înapoi în sat, doar spre finalul vieții. Tudosia se căsătorește după 25 de ani, cu un bărbat din Dumbrăveni, și crește șase copii.
Doamna Raisa își amintește totul cu o claritate rară. „De mică mă lipeam de femeile bătrâne să ascult povești. Țin minte fiecare nume, fiecare întâmplare. Dacă nu spun eu, cine să spună?”
Astăzi, Alexandru cel Bun nu mai este satul mic și tăcut din 1923. Drumurile s-au schimbat, casele s-au ridicat una după alta, iar copiii aleargă printre grădini fără să știe poate cine a fost primul care a bătătorit aceste locuri.
Doamna Raisa privește spre pajiștea unde odinioară se înălțau plopii lui Gheorghe. „Îi văd încă, cum fremătau la vânt, de parcă vorbeau între ei. Acum nu mai sunt, dar eu știu unde a fost fiecare.” Își amintește mirosul salcâmilor, pașii copiilor desculți și poveștile serilor lungi, când toată lumea se strângea la un ceas de vorbă.
Piatra din cimitir, cu numele lui Gheorghe Lopatețchii, e martorul tăcut al începuturilor. Poate că trecerea timpului a șters din amănunte, dar rădăcinile pe care le-a pus aici nu s-au pierdut. Ele trăiesc în amintirile celor care, ca doamna Raisa, simt că datoria lor e să le spună mai departe.
Și poate, peste ani, cineva va răsfoi aceste rânduri și va înțelege că povestea unui sat începe, adesea, cu pașii unui singur om și cu curajul de a-i lăsa urma în pământ.
