S-ar putea să râdeți, dar mecanismul gâdilatului, aparent banal la prima vedere, reprezintă o mare întrebare pentru comunitatea științifică. Au fost efectuate multe studii, din care s-au formulat diverse explicații privind natura acestei senzații, însă nicio explicație nu este încă considerată definitivă.
Se poate gâdila omul pe sine? De ce râdem când suntem gâdilați? Cine este mai puțin sensibil la această senzație? Există acest mecanism și la animale și cum „râd” șoarecii de laborator când sunt gâdilați? Cu ajutorul științei, vom încerca să răspundem la aceste și alte întrebări „gâdilătoare”.
De ce ne temem de gâdilat
Conform unei teorii, gâdilatul ar fi un mecanism de apărare al corpului, un reflex necondiționat, moștenit de la animale inferioare. Scopul este simplu: gâdilatul servește la detectarea și eliminarea rapidă a insectelor de pe zonele vulnerabile ale corpului. De asemenea, oamenii de știință consideră că gâdilatul este unul dintre reflexele apărute odată cu dezvoltarea sistemului nostru nervos central. Este un fel de răspuns al organismului la atingerea zonelor cu un număr mare de terminații nervoase și vase de sânge (tălpi, abdomen, axile și alte „locuri gâdilabile”), o reacție de frontieră între tipurile principale de atingere (mângâiere și durere).
Oamenii de știință, precum François Larrue și Christian Günter, au efectuat numeroase cercetări în încercarea de a descifra secretul gâdilatului. Unul dintre rezultatele-cheie ale acestor cercetări a fost descoperirea faptului că creierele noastre procesează gâdilatul diferit, în funcție de cine provoacă senzația – noi înșine sau o altă persoană.
Gâdilatul ca semnal social
Alte cercetări au arătat că gâdilatul poate avea o origine evolutivă și poate acționa ca un semnal social pentru întărirea legăturilor dintre indivizi într-o comunitate. Gâdilatul poate fi un limbaj emoțional aparte, care ajută la consolidarea relațiilor sociale și a structurilor comunitare.
De ce râdem la gâdilat
Adesea, procesul de gâdilat provoacă emoții negative și poate fi chiar neplăcut sau dureros. Totuși, acest moment ne face să râdem. Oamenii de știință au descoperit că în creierul uman răspund la gâdilat două zone simultan: una responsabilă pentru senzațiile plăcute și alta, care gestionează funcția reflexă de apărare. Unii cercetători consideră că râsul la gâdilat este un fel de preludiu al plânsului cauzat de disconfort sau durere intensă, iar mișcările involuntare și incontrolabile reflectă o reacție similară celei provocate de durerea puternică.
Un fapt interesant este că, atunci când râdem (de la gâdilat sau de la o glumă), nu pronunțăm silabe sau litere separate. Acest lucru se întâmplă deoarece centrele vorbirii din creier sunt inhibate. De aceea, în mijlocul unui hohot de râs, ne este greu să spunem vreun cuvânt.
La ce vârstă începem să simțim gâdilatul
Cercetătorii au stabilit că sensibilitatea la gâdilat există chiar și la nou-născuți, dar doar în jurul vârstei de șase luni aceștia încep să reacționeze la gâdilat prin zâmbete sau râsete. La începutul vieții, creierul nostru nu asociază gâdilatul cu influențe din mediul înconjurător, iar reacția specifică la gâdilat apare doar pe parcursul socializării. Psihologii consideră că gâdilatul copilului de către părinți contribuie la apropierea emoțională.
Pe parcursul vieții, sensibilitatea la gâdilat scade semnificativ, deoarece odată cu înaintarea în vârstă, sensibilitatea tactilă generală a organismului se reduce.
Cine mai simte gâdilatul, în afară de oameni
Rudele noastre cele mai apropiate – maimuțele antropoide – simt și ele gâdilatul, însă reacția lor este ușor diferită, deși păstrează trăsături comune cu râsul. Observațiile făcute asupra cimpanzeilor la sfârșitul anilor 1980 au arătat că primatele-părinți își gâdilă puii într-un mod jucăuș, la fel ca oamenii.
Cei mai mari fani ai gâdilatului sunt însă șoarecii de laborator. Aceștia sunt dispuși să execute sarcini speciale pentru a fi gâdilați din nou. Mai mult, aceste rozătoare emit un semnal ultrasonic cu o frecvență de 50 kHz atunci când sunt gâdilate. Acest semnal este analog râsului, deoarece este asociat cu comportamentele de joacă ale șoarecilor.
De ce nu ne putem gâdila singuri
Dacă sunteți o persoană sănătoasă mintal, procesul de auto-gâdilat nu va funcționa. Creierul nostru, în special cerebelul, stabilește foarte precis poziția propriilor membre și trimite coordonatele către zona motorie a scoarței cerebrale. Aceasta procesează informația, iar rezultatul este o reducere a activității în zona senzorială responsabilă cu atingerea. Nu există motiv să reacționăm, deoarece nu există o amenințare reală de la propria mână. Dar dacă altcineva vă gâdilă coastele, reacția este imediată. Mecanismul funcționează ca un ceas elvețian, iar până acum oamenii de știință nu au reușit să-l păcălească.
Totuși, nu înseamnă că nimeni nu se poate gâdila singur. Cei care suferă de schizofrenie și cei cu leziuni severe ale cerebelului pot experimenta auto-gâdilatul. În primul caz, persoana se poate gâdila singură atunci când are simptome de delir, crezând că altcineva îi controlează mâinile, iar în al doilea caz, există o lipsă sau o coordonare defectuoasă a membrelor, deci cortexul nu primește date despre poziția acestora.
5 curiozități despre gâdilat
Unii oameni nu reacționează la gâdilat când sunt triști.
În diferite culturi, gâdilatul este perceput diferit. În unele, provoacă râs, în altele – disconfort.
Suntem cei mai sensibili la gâdilat pe palme, axile, tălpi și pe partea interioară a coapsei.
Conform unei ipoteze, gâdilatul ar putea fi un mod evolutiv de a-i învăța pe copii să-și protejeze părțile vulnerabile ale corpului.
Studiile arată că gâdilatul poate avea efecte pozitive asupra sănătății mintale, reducând nivelul de stres și îmbunătățind starea de spirit.
