Ion Ciucium este unul dintre tinerii care nu are gând să plece la muncă peste hotare, dar vrea cu tot dinadinsul „să construiască Europa la el acasă, la Rubleniţa Nouă”. Păcat doar că statul nu împărtăşeşte aceleaşi dorinţe şi valori ca şi Ion, ba dimpotrivă — prin tot ce face demonstrează că Republica Moldova nu are nevoie de tineri…
– Domnule Ion Ciucium, a spune astăzi că nu pleci peste hotare la muncă doar din sentimente de patriotism înseamnă cel puţin o exagerare, fiindcă oricât de mult îţi iubeşti ţara, satul natal, doar cu dragostea nu te ţii, mai trebuie să şi mai mănânci, să te îmbraci, să creşti copiii, să le dai tot ce le trebuie…
– Este bine, fără îndoială, să fii patriot, şi eu chiar pot afirma că mă doare inima de tot ce se face în jur, dar eu mai sunt şi un norocos, fiindcă ultimii ani am avut un loc de muncă bine plătit, spre deosebire de mulţi semeni de-ai mei. Am muncit în calitate de şofer la firma „Ştrabag”, unde am avut un salariu lunar de 6-15.000 lei, plus toată stima şi respectul patronului. Plus la aceasta, doar în formă de ajutor la naşterea copilului am primit 36.000 lei. În astfel de condiţii era păcat, bineînţeles, să trag cu ochiul spre alte meleaguri. De altfel, anterior muncisem în Rusia şi vreau să spun că la „Ştrabag” era mai bine din toate punctele de vedere.
– Vă cred pe cuvânt, dar „Ştrabag”-ul deja nu mai este…
– Da, o perioadă am stat la evidenţă la Oficiul Forţei de Muncă, iar acum sunt în aşteptarea unui serviciu în cadrul firmei care va construi porţiunea de drum Şolcani-Arioneşti. Am o înţelegere preventivă de angajare, fiindcă nu sunt un simplu şofer, dar „mânuiesc” o unitate de transport mai specială, instruirea respectivă primind-o de la specialiştii italieni.
– Probabil, de această oportunitate vor beneficia şi alţi locuitori ai satului.
– Cu siguranţă. Bunăoară, la „Ştrabag” munceam 11 oameni din sat şi toţi am rămas satisfăcuţi şi de condiţii, şi de atitudinea conducerii firmei. Din propria experienţă ştiu că străinii ne apreciază munca la justa valoare, pe când ai noştri… Adică, deloc întâmplător multă lume pleacă la muncă peste hotare.
– Apropo, de la Rubleniţa Nouă mulţi au plecat care şi încotro?
– Nu prea, fiindcă mulţi încă mai speră să se schimbe şi la noi lucrurile în bine, deşi… Nu prea văd cine şi cum ar putea schimba lucrurile, or în afară de domnul Ghenadie Muntean nimeni nu se înghesuie să ne sprijine. Deja ne-am convins, pe parcursul anilor, că dacă este vorba de investiţii din afară acestea merg la satele de reşedinţă ale primăriei, iar nouă ne pică ce rămâne printre degete. Despre acest lucru vorbeşte şi faptul că din „obiectele social-culturale” la noi în sat există doar club şi punct medical.
– În opinia Dvs., se poate considera satul Rubleniţa Nouă unul fără perspectivă?
– Aş vrea să cred că nu este tocmai aşa. Într-un sat cu doar vreo 40 de case sunt mulţi tineri, foarte prietenoşi şi dornici de a rămâne acasă şi de a da un nou suflu localităţii. De altfel, faptul ca avem în sat vreo 7-8 copii de vârstă preşcolară înseamnă că viitorul nu este atât de sumbru.
– Domnule Ciucium, ce ar trebui să se facă în sat pentru ca şi Dvs., şi ceilalţi tineri să simtă că statul se gândeşte şi la viitor? –Nimic ieşit din comun, fiindcă ne dăm seama că ţara este în criză şi nu este normal să pretinzi la ceva ce ţine de domeniul fantasticului. Adică, ne dorim şi noi măcar ce este posibil, fără mai investiţii — grija autorităţilor, drumuri mai acătării, apă potabilă, gazificare…
Vă mulţumesc pentru interviu.
Consemnare Victor COBĂSNEANU
