Polina CUPCEA, reporteră
Un Opel Combo plonjează pe glodul lucios de la intrarea în satul Artimonovca din raionul Cimișlia. Automobilul dansează ca pe un lac înghețat, râcâind pământul moale cu roțile împotmolite până la buric. Șoferul smucește volanul când la dreapta, când la stânga, apasă accelerația cu putere, motorul scoate un zbârnâit strident, iar pe țeava de eșapament iese un fum alb și înecăcios. Peste câteva secunde, mașina întretaie cu brio drumul de țară, care seamănă mai mult cu două canale paralele, și se liniștește lângă casa Zinaidei și a lui Mihai Jalbă.
În fața porții, tanti Zinaida, o femeie de 70 de ani, cu broboadă pe cap și un sarafan roșu aprins tras peste halatul doldora de buline albe, îi așteaptă cu mâinile încolăcite la piept. O pisică vărgată s-a ghemuit lângă o tufă de trandafir proaspăt curățată și urmărește, tremurând, împreună cu femeia, să iasă oaspeții din mașină.
– Noroc, mamă-i, o salută un bărbat cu părul încă negru, îndreptându-se spre portbagajul automobilului. E Slavic, băiatul mai mare al soților Jalbă.
– Hai, că ți l-am adus, o anunță zâmbind al doilea bărbat, un pic chel și cam de-o vârstă cu primul. E ginerele Mișa.
Ușa din spate se deschide și un bătrânel uscățiv, cu sprâncenele înnodate în supărare, iese din vehiculul împroșcat cu noroi de la oglinzi și până la cuiul de tracțiune. Moș Mihai pășește cu atenție pe acostamentul înnămolit, îndreptându-se spre poartă.
Cei doi bărbați cară produse alimentare în ogradă: un sac cu cartofi, un brojban de curechi, o scară din fier și câteva becuri LED pentru stâlpii din lemn amplasați de-o parte și de alta a porții ornamentată cu floricele.
– De-am’ ne fură ziua în amiaza mare! povestește deranjată pensionara de incidentul care a pus pe jar mâna de săteni rămași în Artimonovca, în timp ce privește cu o speranță avidă spre becuri.
Cu o zi înainte, cineva intrase fără să se sinchisească în ograda solitară de vizavi, a pășit agil pe prispă, a hâțânat ușa până a desprins lacătul ruginit din cele două belciuge și a intrat în casă. Câinele soților Jalbă a simțit pericolul imediat și a dat de veste, zvâcnind din cușcă cu lătrături puternice.
– Am ieșit afară și am strigat: Care acolo, măi! Tâlharul s-a lăsat pe vine vreo câteva secunde, apoi s-a dus să cotrobăiască mai departe. Dacă am văzut una ca asta, l-am sunat repede pe Dima și a venit tot o fugă din capătul celălalt de sat. Hoțul deja fugise pe unde venise – prin grădina din spatele casei.
Satul Artimonovca mai numără acum doar două gospodării în viață. Mihail și Zinaida, o pereche de bătrâni moldoveni, locuiesc într-un capăt de sat, și Petia și Nadia, o pereche de bătrâni ucraineni, tocmai în celălalt capăt. Și nimeni mai mult.
– Mai este și Dima, dar el nu prea stă pe-aici, așa că nici nu-l numărăm. Și am rămas patru moșnegi, face recensământul satului tanti Zina.
***
Drumul spre Artimonovca, un drum de țară bătătorit de roțile camioanelor, se ițește sfios chiar vizavi de indicatorul care anunță satul Maximeni. Străjuit pe margini de copacii cu coaja groasă și ciugulită pe alocuri de ciocănitori, drumuşorul se adâncește enigmatic în inima stepei Bugeacului. Trece pe lângă un iaz, care te avertizează printr-o pancartă că nu-ți dă voie să pescuiești, apoi continuă paralel cu Ialpugul Mare până în vârful unui deluşor.
Pădurea pe de-o parte și câmpiile arate pe de altă parte te adâncesc și mai mult în măruntaiele pustietății. Iar zbârnâitul răgușit al unei drujbe care morsoacă cu poftă copaci face ca atmosfera zilelor de februarie să pară și mai sumbră, și mai uitată de lume, chiar la hotarul dintre raioanele Cimișlia și Leova.
La capătul drumului, pe dreapta, dintre buruienile uscate și mohorâte răsare o casă delăsată. Pe stânga, același tablou dezolant. Singurătatea și abandonul călătoresc nestingherite prin ceea ce pare a fi un cătun.
Următoarea casă are aceeași poveste ca și surata sa de vizavi: fără porți sau cu gardurile știrbe de șipci, cu acoperișurile sparte sau prăbușite, cu beciurile îngropate sub ruine și grădinile neîngrijite. Tot ce vestește că aici au trăit odinioară oameni sunt antenele parabolice pradă ruginii și contoarele de electricitate moarte și ele.
Doar drumul de țară nu se sfiește de tabloul deprimant. E condus galant de un șir de stâlpi de electricitate cu becurile sparte până la încheietura orizontului, unde își anunță stația finală. Să tot fie vreo jumătate de kilometru, nu mai mult.
La a treia casă, glasul unui dulău răsună ambițios. Câteva tufe de trandafiri proaspăt curățați și un scaun în fața porții brodată cu flori din fier anunță primii locuitori – gospodăria familiei Jalbă.
Tanti Zinaida stă de veghe în galoșii blănoși și urmărește cum fiul Slavic și ginerele Mișa instalează becurile pe stâlpii din lemn de la poartă.
– Amuș, mamă-i, o să-ți arătăm și de la telecomandă cum să le aprinzi.
– Ei, ar fi fost bine să fie cămeri video, dap’ cine să tragă aici internet, în borta asta de sat, se tânguie femeia.
***
Artimonovca nu a arătat niciodată atât de dezolant și de pustiu, ne povestește tanti Zinaida. A fost un sat micuț și cochet de ucraineni, diluat în timp și cu familii de moldoveni. Așa cum a fost și în cazul lor.
Era prin 1978, când Zinaida și Mihail s-au mutat aici. Nu puteau rămâne nici la părinții lui, dar nici la părinții ei. „Socrii aveau mulți copii, unde să mai stăm și noi pe capul lor?!” Așa s-au orientat spre satul vecin, Artimonovca. Au cumpărat o gospodărie și au reconstruit-o după bunul plac, mărind-o cu încă cinci suflete.
Cătunul, aflat la doar câțiva kilometri de Maximeni și Javgur, sate cu peste 1.000 de locuitori, nu promitea mare lucru, dar era liniște, aer curat, o bibliotecă și două magazine doldora de produse de uz casnic și „dacă era satul micuț, nu prea reușea lumea să cumpere totul și veneau la noi după mărfuri din satele vecine. Când m-o vizitat odată mama, s-o minunat că așternuserăm covoare bune pe jos, pe când ea mai avea de așteptat”, se laudă pensionara.
Nu s-au așteptat ca în 50 de ani să rămână doar patru vârstnici. De cele două magazine nici pomină, iar din cele 35 de gospodării doar vreo câteva s-au păstrat în întregime. Altele s-au transformat în adăpost pentru fânețe și strujeni, mai multe s-au ales cu un singur perete abia-abia ținându-se în picioare, restul cununându-se cu pământul.
– Le vedeți? Acum toate casele sunt goale, dar cu 50 de ani în urmă toate erau pline de oameni. Nicio casă nu era pustie. Chiar într-o seară, când nu aveam somn, am numărat și mi-a ieșit că erau vreo 70 de copii. Mare hărmălaie mai era pe drumurile astea. Acum am rămas eu, Mișa, Nadea și Petia. O să punem un șlambar în capătul acesta de sat și alt șlambar în celălalt capăt de sat și la vară o să cerem bani, râde femeia pe cât de zgomotos, pe atât de amar.
Primii care s-au dus din sat au fost tinerii: care în Rusia, care în Europa, care la învățat, care la muncă. Chiar dacă e un sat cu arome îmbietoare de salcâm primăvara, pitoresc vara, cu o liniște de mormânt toamna și cu pădurii argintii iarna, mai mult de atât Artimonovca nu a avut ce le oferi.
Apoi au urmat cei trecuți de tinerețe: și-au făcut bagajele și au migrat în sate sau orașe mai arătoase. Până și vecinul de vizavi, „un iubitor de băutură”, s-a mutat și el din „borta asta de sat”, nedumerește tanti Zinaida.
– La ce să stai? Nici școală, nici drum asfaltat, nici loc de muncă. Am copilărit aici. A fost frumos și interesant, ne jucam și făceam nebunii, dar ne-am mutat în Cimișlia. Aici nu știu dacă poți să te dezvolți sau să locuiești, ne spune sfios Slavic, după ce a montat becurile împreună cu cumnatul.
Apoi au urmat bătrânii: s-au mutat în cimitirul de pe coama dealului, sub geana pădurii, străjuit numai de buruieni grave și bălării uscate. „Preotul vine doar la Blajini. Am rugat copiii să nu mă înmormânteze aici”, râde tanti Zinaida consternată.
***
Moș Mihail își face apariția la poartă. E îmbrăcat în pufoaică și cu o cușmă trasă pe urechi, pe care scrie lizibil – Gazprom. Un accident vascular cerebral de acum câțiva ani i-a înțepenit partea dreaptă a corpului și se deplasează mai greoi. Dar e și mai morocănos, ne avertizează tanti Zinaida.
A fost de dimineață la medic, la Cimișlia, ca să treacă un control de rutină „Aici nu-ți mai vine niciun doctor. Cum să ajungă?”, descrie situația Zinaida, care nu a ieșit din cătun de toamna trecută. „Dacă plouă sau se dezgheață ca acum, atât e cu noi. Nu mai poți ieși din sat”, afirmă pensionara, arătând din priviri spre drumul desfundat.
Cei care au grijă de bunăstarea cuplului sunt copiii. „Când spune mama, atunci cumpăr ce au nevoie”, dă asigurări Slavic.
De restul bătrânii se îngrijesc singuri. „Acum coc vreo patru pâini și ne ajunge pe două săptămâni”, povestește tanti Zinaida. De Crăciun a împletit chiar și colăcei „în vargă”. Tot de Crăciun au tăiat porcul și și-a făcut provizii de salam, untură, jumări și cighire până la următoarea „Naștere a Domnului”.
Iar de cum se încălzește și natura reînvie la viață, zumzăie ca albinele pe dealurile din jurul casei. „Am [pământ] și acolo, și în partea cealaltă, și încă un teren lângă Nadea și Petia. Pe toate le prelucrăm. Nu lăsăm nimic pârloagă. Cu munca ne mângâiem, căci e tare trist aici”, explică bătrâna.
Încă mai au puteri, „slava Domnului”, își face cruce mătușa Zinaida, și asta e cea mai mare bogăție a lor. Chiar mai zilele trecute a tăiat lemne cu moș Mihail. Țineau ambii de coada toporului și-l aruncau peste buturugile de lemn. Încetul cu încetul au spart un braț de lemne. „Doamne, ce-am mai râs. Unul calic și altul fără puteri, dar ne-am descurcat? Ne-am descurcat!”
– O să ardă, măi, becurile astea? întreabă tanti Zinaida de ginere.
– O să lumineze, mamă-i, nu te teme! Și se încarcă de la soare. Nu-ți trebuie baterii, o anunță bărbatul pe un ton solemn, finalizând instalarea lor.
Moș Mihail dă semne e timpul să se retragă în casă. L-a pătruns și foamea, și frigul. Dar cei doi bărbați încă se învârt prin ogradă și mai caută ceva de făcut, ceva cu ce nu ar putea părinții lor să se descurce. Au găsit! Cară o sobă din fier în șopron, ca să nu o roadă rugina prea tare de la atâta umezeală. Moșul se înnegrește de supărare.
– Unde-i Slavic, zarzăra mamei lor!
Slavic râde icnind de la greutatea sobei.
– Venim! Hai, mata du-te și mănâncă.
– Nu mănânc eu fără voi, mormăie bătrânul arțăgos.
În casă domnesc mirosuri de jumări și salam. Tanti Zinaida întinde masa. Apar și bărbații. Se așază smeriți și, cât dau pe gât o cană de compot și rondele din cârnați cu slănină, mai deapănă amintiri demult apuse.
– Eu eram tare năzbâtios, sparge gheața Slavic.
– Chiar erai cel mai neascultător, accentuează maică-sa.
– Și trebuia femeia mea să mănânce bătaie în locul tău, îl probozește cumnatul Mișa.
– Așa-i viața, râde Slavic.
|
|
După ce au terminat de prânzit, bărbații le arată părinților cum se iau corect pastilele și ceaiurile prescrise de medic. Apoi merg cu ei afară să le demonstreze că becurile funcționează și pe ce butoane să apese la telecomandă, atunci când se înserează.
– Nu te teme, mamă-i, că la noi în ogradă nu se bagă, o liniștește fiul, făcând aluzie la hoții care dau târcoale cătunului și care, anul trecut, nu i-au jelit pe celălalt cuplu de bătrâni – Nadia și Petia – și le-au furat câteva curci și găini.
Femeia privește spre telecomanda albă și îngână mai mult ca pentru ea:
– Ei, nu mă mai tem eu, dar dacă suntem numai două familii și aceia bătrâni, și încă trăim în capetele satului… Până chemi ajutoare, te omoară hoții în casă. De poliție nici nu mai zic nimic – cum să ajungă pe drumurile astea la noi?
– Ei, și mata. Noi suntem mereu alături. Nu se vârî ei aici.
– Da, bine ca am copii și au grijă de mine, le răspunde cu recunoștință bătrâna.
Apoi fiul îi aduce aminte că nu o dată li s-a sugerat să se mute la cineva dintre copii. Au un băiat chiar în Maximeni. „Dar au refuzat. Au zis că au muncit o viață și au investit atât în gospodăria asta, cum să lase totul de izbeliște și să se mute? Plus că tata nu suportă gălăgia, iar noi toți avem copii”, ne mărturisește Slavic.
Bărbații urcă în mașină. Dansul roților de cauciuc începe în forță. Glodul clefăie și împroașcă tot ce-i iese în cale, fără să se sinchisească. Bătrânii îi urmăresc cu privirea cum se pierd după copaci. Câinele a amuțit. Numai vântul sturlubatic pișcă de obraji, întărind prin scurte şuieraturi sentimentul de singurătate și pustietate.
– Nu vreți să cumpărați această casă? ne întreabă mătușa Zinaida cu obrajii rumeni și cu vocea plină de speranță și, fără să aștepte răspunsul, continuă. Știți, m-aș duce de-aici, că tare ne este urât. Suntem singuri și totuși e trist. Mai ales iarna. Dacă s-ar găsi cumpărători, nu aș sta o clipă pe gânduri. Ne-am lua o căsuță unde este mai multă lume. Tare îmi pare rău că am muncit o viață, mai ales îmi pare rău că am pus toate ferestrele și ușile din termopan anul trecut… Dar ne-am duce și noi. Nadea cu Petia sunt mai bătrâni ca noi. Au aproape 80. Ei chiar nu se mai mută în altă parte, dar noi încă ne-am muta. Dar cine să ne-o cumpere pe asta?
Foto – Polina Cupcea, Editare – Nicolae Cușchevici
SURSA: oamenisikilometri.md
