De la proclamarea independenţei încoace, aproape toate alegerile mi-au adus mai multe decepţii decât satisfacţii. Cu siguranţă, mereu am gândit cu capul, dar nu cu alte organe ale corpului, parcă întotdeauna am ales cu responsabilitate şi discernământ, parcă niciodată nu m-am vândut pe un litru de „solearcă” sau pentru un kilogram de macaroane, parcă m-a dus capul să deosebesc grâul de neghină, dar… candidatul sau candidaţii susţinuţi de mine pierdeau în faţa oponenţilor politici. Astfel s-a întâmplat şi duminica trecută, când Maia Sandu a fost neputincioasă în faţa unui candidat care a recurs la cele mai murdare metode ca să ajungă acolo unde şi-a dorit atât de mult… Un singur lucru mă mai consolează, şi anume: astfel de matrapazlâcuri se mai întâmplă şi pe la case mai mari, iar cele mai grăitoare exemple ar fi Brexitul şi alegerile prezidenţiale din SUA…
O vorbă rusească spune că „învingătorul nu trebuie judecat” şi eu, bineînţeles, voi ţine cont de această înţelepciune populară, dar şi din alte două motive. Primul: prerogativele preşedintelui sunt limitate şi doar noi am putut „umfla” această funcţie până la nivelul buricului pământului, şi al doilea — Igor Dodon s-a trezit ntr-o situaţie mai mult decât delicată, fiindcă după investire va fi nevoit să explice lui Petro Poroşenco ce a avut în vedere când a declarat că Crimeea este a Federaţiei Ruse, să se lămurească cu principalul „jandarm român”, Klaus Iohannis, să refacă podurile arse cu „obcomul din Washington”, să reîntoarcă în şcoli istoria Moldovei (?), să anuleze BAC-ul (!!!), să se războiască cu unioniştii, să găsească miliardul furat, să dizolve parlamentul (doar nu degeaba a profitat de susţinerea lui Ciubaşenco!) şi, cel mai important, să nu facă, după cum a promis electoratului, coaliţii şi alianţe cu Vlad Plahotniuc (!!!). Îi va fi greu, dacă nu imposibil!
În schimb, despre persoana perdantă nu ştiu să existe vreo zicală, dar nici nu avem nevoie de aşa ceva, deoarece doamna Maia Sandu este câştigătorul moral al acestui scrutin. De ce? Fiindcă a făcut în câteva săptămâni ceea ce nu au făcut alţii în câţiva ani (să nu uităm că liderul PAS-ului a devenit „candidat comun” cu vreo două săptămâni până la alegeri) şi fiindcă are în spate mai mult de 750.000 de alegători conştienţi, dar nu aduşi în cabinele de vot cu arcanul. Acum doamna Sandu are datoria morală să nu abandoneze lupta, dar să fructifice la maximum cei doi ani rămaşi până la alegerile parlamentare. De altfel, cele spuse la conferinţa de presă organizată de doamna Maia Sandu a doua zi după alegeri îmi dau dreptul să afirm că ex-candidata nu are în agendă un punct ce ar prevedea trădarea electoratului care a investit în ea atâta speranţă.
Apropo, despre alegători. În societate este la modă o afirmaţie care anterior îmi zgâria auzul şi cu care nu eram de acord, iar acum, în virtutea celor întâmplate, sunt obligat să fiu de acord — chipurile, toată lumea bună a plecat peste hotare. Adică, toţi cei buni şi deştepţi s-au dus peste mări şi zări, iar acasă am rămas numai… Aceste alegeri m-au făcut să meditez asupra acestui fapt şi, în sfârşit, să trag următoarea concluzie: parţial este adevărat ceea ce spune gura lumii. De ce parţial? Fiindcă această „medalie” (cu dusul şi cu rămasul) are două faţete: una albă — moldovenii din diasporă, care au demonstrat adevărate exemple de curaj şi nu s-au zgârcit atunci când pe cântar a fost pusă soarta celor apropiaţi, şi alta neagră — cetăţenii moldoveni din stânga Nistrului, care o grămadă de ani au luat apă în gură şi şi-au băgat picioarele în toate scrutinele de pe malul drept, dar care la 13 noiembrie, hodoronc-tronc, s-au trezit brusc din „somnul de moarte” şi buimăciţi de cele câteva ruble „pridnestrofice” sau lei n-au ezitat să invadeze secţiile de votare de pe Nistru şi să-şi toarne linguriţa lor cu otravă.
P.S. Ar fi incorect să nu menţionez prestaţia în această campanie a OT Soroca a PDM şi, în mod deosebit, a primarilor veniţi de curând la formaţiune. Am luat cunoştinţă de rezultatele alegerilor din 13 noiembrie şi nu pot să nu remarc cifrele de-a dreptul interesante înregistrate în localităţile lor. Ba mai mult, am fost profund impresionat de spiritul lor de echipă, de responsabilitatea cu care au transpus în viaţă deciziile partidului, de devotamentul faţă de idealurile formaţiunii (în detrimentul propriilor idealuri), dar şi de autoritatea lor la săteni. Adică, dacă aceştia nu făceau agitaţie pentru doamna Maia Sandu, candidatul comun nu acumula nici măcar cele 15-30 la sută din sufragii. În legătură cu situaţia creată vreau să cred că cel puţin din două puncte de vedere efortul lor va fi apreciat la justa valoare. În primul rând, de partenerii din Est (care mereu ne-au tratat ca pe nişte proşti), în persoana nou-alesului preşedinte Dodon, care, probabil, a avut un mesaj foarte convingător, mai ales în materie de consolidare a societăţii, şi, în al doilea rând, de finanţatorii din Vest, cu ajutorul cărora în satele diriguite de domniile lor se renovează grădiniţe de copii, se construiesc şi se repară drumuri, conducte de apă potabilă etc. Ce să mai…, adevăraţi tupeişti, care mereu îşi vor găsi locul sub soare.
