Şi dumneavoastră, domnilor Ţăranu şi Nantoi, faceţi mişto din idealurile oamenilor?

Două evenimente, unul real şi altul virtual, ne-au captat atenţia şi ne-au pus pe jar săptămâna aceasta. Primul — Congresul Sfatului Ţării-2 şi Marşul Unirii, care au avut loc duminica trecută la Chişinău, şi al doilea — declaraţia lui Marian Lupu, care crede că Republica Moldova va putea înainta o Cerere de aderare la Uniunea Europeană în anul 2019. Voi începe cu primul eveniment, despre care vă pot spune nu din auzite, dar din văzute şi trăite… Faptul că mai mulţi analişti şi comentatori, dar şi simpli cetăţeni care au o altă opinie decât unioniştii vor spune „multe şi mărunte” despre aceste evenimente cu adevărat importante pentru societatea noastră de la proclamarea independenţei încoace era clar şi într-un fel logic — or, ce puteai aştepta de la astfel de formatori de opinie ca Valeriu Ostalep sau Dumitru Ciubaşenco (care mereu aruncă flăcări pe nări când vine vorba de Unire), Viorel Pahomi sau Natalia Morari (care au făcut o regulă din impunerea punctului lor de vedere celor invitaţi la emisiunile moderate) ori de la politicienii Igor Dodon sau Renato Usatâi, care slujesc cu dăruire ţarului şi sunt gata nu doar să-şi rupă cămaşa de pe ei pentru a demonstra „finanţatorilor” cine din ei este mai breaz, dar şi să-şi etaleze ura faţă de tot acei care gândesc şi vorbesc altfel. Este de ajuns să tragi cu ochiul la titlurile majorităţii ziarelor care au oglindit evenimentul ca să-ţi dai seama cât de rele şi cu cerul gurii negru sunt unele persoane cu pretenţii de oracole şi prezicători. Dar şi aceasta nu-i cel mai rău, fiindcă ar fi timpul să avem şi niţică imunitate la astfel de ieşiri pe cât de anapoda, pe atât de periculoase — durerea şi amarul cel mare vine din partea celor puţini care mai rămaseră pe partea baricadei din care face parte şi umila mea persoană. Or, dacă încă mai ieri îmi desenam ceva iluzii şi credeam că clasa analiştilor politici de sorginte naţională nu a putrezit cu totul, astăzi am toate motivele să cred că în Republica Moldova au căzut şi ultimii doi stâlpi, ultimii „mohicani” care, cel puţin, dădeau impresia că îi doare interesul naţional. Îi am în vedere, bineînţeles, pe Anatol Ţăranu şi Oazu Nantoi, care au spulberat toate iluziile şi s-au înhămat la căruţa care duce spre haos şi incertitudine. Fiind într-un studio TV, aceşti doi „frontişti”, în loc să susţină Congresul şi Marşul — în cel mai bun caz, sau să tacă enigmatic — în cel mai rău caz, au intrat în capcana pusă de ceilalţi participanţi la emisiunea cu bucluc şi au făcut mişto, şi-au şters picioarele de sentimentele oamenilor. Ba mai mult, fiind şi ei prezenţi la Congres (după cum au recunoscut), au putut vedea ceea ce am văzut şi eu — foarte multă lume bună şi onestă, venită din toate colţurile republicii, inclusiv Transnistria şi Gărăuzia (dar şi din câteva judeţe din România) şi, implicit, să le reproşeze colegilor de platou că nu este bine şi omeneşte să umileşti şi să iei în zeflemea zecile de mii de oameni prezenţi la evenimente, că nu este frumos şi omeneşte să faci haz de necaz pe Hora Unirii, că nu este bine şi frumos să pui la îndoială verticalitatea şi iubirea de neam a personalităţilor precum Ion Ungureanu sau Vasile Şoimaru şi că nu este bine şi frumos, la urma urmei, să-ţi demonstrezi frustrările în public. După aceea cum au procedat (sau, mai ales, cum n-au procedat) Ţăranu şi Nantoi apare firească întrebare: ce oare au câştigat cei doi în urma prestaţiei jalnice de la TV? Poate doar o eventuală reinfiltrare în coloana a cincea şi, vorbind cu termeni sportivi, o şansă pentru Oazu Nantoi de a schimba, într-un sfârşit, medaliile din lemn pe măcar cele de bronz (am în vedere că domnia sa este un “perdant de serviciu” şi mai mereu a ocupat locuri “sub podium”). În ceea ce priveşte declaraţia lui Marian Lupu despre cererea de aderare, nu cred că este cazul s-o luăm în serios, fiindcă seamănă, mai degrabă, cu o încercare de a ieşi din anonimatul în care a fost “băgat” ştim noi de cine şi ştim noi de ce.
Şi încă ceva. Am primit un comentariu răutăcios la Tableta de vinerea trecută, în care un cititor pune la îndoială independenţa “Observatorului de Nord” şi mă întreabă cum rămâne cu sloganul din frontispiciul ziarului. Nu mă supăr pe acest cititor şi îi răspund în felul următor: şi independenţa ziarului, şi prietenia cu Platon rămân în vigoare şi nu există alte prerogative în activitatea noastră decât a spune adevărul şi numai adevărul. Faptul că cuiva nu-i place poziţia civică a autorului nu trebuie privit ca un capăt de ţară şi nu este cazul să tragem concluzii pripite. Vorba ceea: câţi oameni — tot atâtea păreri. Important este să ştii cum să-ţi argumentezi poziţia şi să nu chemi la violenţă. În rest… doar dolarii şi euro plac la toţi!