– Ce ai azi de mâncare, Ionele… brânză de oi sau caș? Ți-ai adus și roșia cu sare? Așa îl luau peste picior colegii de clasă.
Însă învățătoarea avea să le dea o lecție importantă elevilor.
Era pauză.
În clasă era gălăgie, râsete, hârtii mototolite și miros de sandvișuri desfăcute în grabă.
Ionel stătea la banca lui, mai retras ca de obicei.
Nu pentru că nu voia să vorbească…
ci pentru că învățase, de mic, să nu deranjeze.
Și-a deschis ghiozdanul încet, ca și cum până și foșnetul unei pungi i se părea prea tare.
A scos pachețelul învelit într-o hârtie simplă, puțin unsuroasă pe margini…
și l-a așezat pe caiet.
Atunci, dintr-o bancă din spate, s-a auzit o voce:
— Ce ai azi de mâncare, Ionele? Brânză de oi sau caș? Ți-ai adus și roșia cu sare?
Și apoi… râsete.
Râsete din acelea care nu par „mari” pentru cine le spune…
dar pentru cel care le primește, sunt ca niște pietre aruncate direct în suflet.
Ionel a înghețat.
Nu era prima dată.
De când venise în clasa a doua, Ionel era „băiatul de la țară”.
Băiatul cu haine mai simple.
Cu mâinile uneori crăpate de frig.
Cu pantofii mai uzați.
Cu vorba mai domoală.
Și, mai ales…
băiatul care mirosea uneori a fân, a grajd, a muncă.
Pentru ei era amuzant.
Pentru Ionel… era viața.
Părinții lui erau oameni muncitori.
Se ocupau cu agricultura, aveau câteva oi, o grădină mică și o curte în care fiecare zi începea înainte să răsară soarele.
Ionel nu se trezea dimineața doar ca să meargă la școală.
Ionel se trezea să ajute.
Uneori ducea apă.
Uneori aduna lemne.
Uneori își vedea mama cu mâinile roșii de frig și cu obrajii arși de vânt, dar cu aceeași frază pe buze:
— „Mergi, mamă… învață… că doar cartea te scoate din greu.”
Și Ionel învăța.
Nu pentru note.
Nu pentru laude.
Ci pentru că era singura lui speranță.
În timp ce alții se jucau după-amiaza, el făcea teme la lumina becului slab din bucătărie.
Cu palmele încă mirosind a pământ.
Cu stomacul uneori gol.
Dar cu o ambiție pe care nici el nu știa de unde o are.
Și totuși…
în pauze, era mereu motiv de glume.
— „Ia uite-l pe Ionel, iar mănâncă brânză de oaie!”
— „Băăă, ți-ai pus sare pe roșie?”
— „Ai venit cu oile la școală?”
Râdeau.
Ionel nu spunea nimic.
Își mușca buza, își cobora privirea și își vedea de pachețelul lui.
Pentru că el știa un adevăr pe care ei nu-l știau:
Că nu toți copiii au norocul să aibă de toate.
Unii au doar… ce pot părinții lor să strângă cu greu.
În pauza aceea, însă, glumele au fost mai tăioase.
Un băiat s-a ridicat și s-a apropiat de banca lui Ionel.
— Hai mă, Ionele… dă și tu să gustăm!
— Să vedem dacă e brânză de oi adevărată!
Și iar au izbucnit râsete.
Ionel a strâns pachețelul cu ambele mâini.
Nu de frică…
ci de rușine.
Rușinea aia care nu e a copilului…
ci a lumii care uită să fie om.
Și exact atunci…
Ușa clasei s-a deschis.
Doamna învățătoare intrase.
Nu a strigat.
Nu a făcut scandal.
Dar privirea ei a tăiat aerul din clasă ca o lamă.
A auzit ultimele cuvinte.
A văzut râsetele.
A văzut pachețelul strâns în mâinile lui Ionel.
Și, pentru o secundă, s-a făcut liniște.
Liniștea aceea grea… în care îți dai seama că ai greșit.
Doamna s-a apropiat încet de bancă.
— Ionel… ce ai acolo?
a întrebat blând.
Ionel a ridicat privirea, cu ochii umezi, dar încercând să fie „tare”.
— Nimic, doamna… doar… mâncare…
Doamna a zâmbit trist.
— Nu e „doar” mâncare, Ionel.
— E munca părinților tăi. E grija mamei tale. E sacrificiul lor.
Apoi s-a întors spre clasă.
Și atunci… le-a dat peste nas tuturor.
Nu cu palme.
Nu cu pedepse.
Ci cu adevărul.
— Să vă fie rușine.
a spus calm, dar apăsat.
— Voi râdeți de un copil care vine cu brânză de oi și roșie cu sare…
— dar știți voi câtă muncă e în spatele unei bucăți de brânză?
Copiii tăceau.
Unii își plecau privirea.
Doamna a continuat:
— Ionel e un elev bun. Conștiincios. Respectuos.
— Nu deranjează, nu se plânge, nu cere nimic.
— Și voi îl umiliți pentru că nu are „ce aveți voi”?
A făcut o pauză, apoi a spus cu o voce care a rămas în aer:
— Să știți că nu hainele frumoase fac un om.
— Și nici pachețelul din ghiozdan.
— Ci bunătatea.
A privit fiecare copil în parte.
— Și dacă voi nu învățați bunătatea acum…
— o să ajungeți mari, cu bani poate… dar fără suflet.
În clasă era tăcere.
Ionel își ținea pachețelul în față și, pentru prima dată… nu se mai simțea mic.
Doamna s-a aplecat spre el și i-a spus încet:
— Mănâncă liniștit, Ionel.
— Și să nu-ți fie niciodată rușine cu cine ești.
Ionel a dat din cap.
Și a mușcat din pachețel.
Parcă mai greu decât de obicei.
Dar cu inima mai ușoară.
În ziua aceea, unii copii au tăcut.
Alții s-au rușinat.
Unii poate au înțeles.
Dar cel mai important…
Ionel a înțeles că nu el era problema.
Ci lipsa de inimă a celor care râd de munca altora.
Și poate că povestea asta e pentru noi toți…
Să ne amintim că în spatele unui copil „de la țară”
stă o familie care muncește până la epuizare.
Și că uneori…
o roșie cu sare și o bucată de brânză nu sunt „motiv de glume”…
Sunt iubire în forma cea mai simplă.
SURSA: Buna, ce mai faci? (Facebook)
